Eu si Carturesti :)

Am fost pentru prima oara la Carturesti. Asta pentru ca eu am crezut ca, dupa cum se vede de afara ca e de frumos, probabil totul acolo e foarte scump si poate ma obliga oamenii aia sa stau acolo sa beau ceai (care o fi si el scump, desigur), asa ca mai bine nu ma complic si stau linistita acasa.
Dar cum am primit de la mos un voucher (despre care am aflat ce e cam acum jumatate de an :)) de sa ma duc sa-mi cumpar eu de el ce vreau de acolo, m-am dus cat ai zice peste, si tare bine am facut. Ca am ramas fermecata, vreau eeeu sa cumpar magazinul ala cu tot ce are el inauntru si eventual sa-l inchid (cu mine acolo), ca sa pot ramane tihnita sa beau tot ceaiul ala in timp ce citesc toate cartile care se gasesc la Carturesti. Si vorba aia, nu sunt putine.
Adica dupa ce ca au vreo trei etaje, pozitionate foarte frumos si in toate partile, mai au si nu stiu cate incaperi la fiecare etaj, in care sunt de gasit diferite minunatii :)
Dupa ce am trecut mult prea pasager prin toate incaperile, mi-am ales intr-un final patru carti, dintre care am renuntat la una, pentru ca m-am gandit ca o sa urmeze destul de repede sa o cumpar si pe ea si pe inca o carte pe care mi-o doream, deci am ramas la trei carti, la final.
Sunt importanta si am voucher, dar daca as cumpara toate cartile, n-as mai putea simti bucuria aia datile viitoare cand vreau sa ma intorc la Carturesti :)
Si cartile cumparate sunt: "Pamantul de sub talpile ei" de Rushdie (pe care o vanez demult, iar acum am gasit-o si cu o reducere foarte mare fata de alte librarii unde am mai vizitat-o de nenumarate ori), cu care acum ma pot numi posesoarea fericita a tuturor cartilor de Rushdie aparute la noi, "Surorile Boleyn" de Phillipa Gregory, pe care mi-o doream de cand am auzit de existenta ei (:), si "Enigma cavalerilor templieri - Istorie si legaturi mistice" de Marilyn Hopkins, o carte care arata ca un fel de enciclopedie si care vine sa ma sprijine (impreuna cu cea mentionata anterior) in vechile mele obsesii in legatura cu templierii, respectiv cu Henry VIII.
Asa ca sunt foarte incantata de cartile mele si mai lasati-ma in pace, ca ma duc sa citesc :)))

Later edit: nu ma pot numi deloc fericita posesoare a tuturor cartilor de Rushdie aparute la noi, pentru ca azi tocmai ce m-am pomenit descoperind "Patrii imaginare" (care nu e roman, e un fel de interviu atotcuprinzator cu el, despre diversi scriitori si diverse probleme), si dupa ce am cautat pe internet, am inteles, oarecum impacata cu situatia mea de "neposesoare" atotputernica, ca imi lipsesc si "Dincolo de limite" si "Orient, Occident", si ele aparute deja la noi :(...

Probleme domestice

Dom'ne, cred ca vorbim limbi diferite. Eu si oamenii care fumeaza in locuri mici si inchise, adica.
Si pe langa lucrul asta, probabil ca ei nici nu citesc vreodata ce tot insirui eu aicea pe blog, dovada ca nu sunt la curent cu demersul meu anterior cu privire la fumatul pe scara rulanta :))
De aceea ma gandesc ca a fost posibil sa intru in liftul de la mine din bloc si sa ma inec instantaneu.
Nici nu stiu ce sa mai zic, mi se pare logic si la mintea cocosului ca in primul rand e un semn de grosolanie fata de ceilalti oameni care merg cu liftul ala. In alea maxim 10-15 secunde in care ajungi pana la etajul cel mai de sus, sa zicem (la mine in bloc, 10), cred ca e mult mai palpitant mai bine sa te gandesti ce frumos o sa fie cand ajungi acasa si o sa poti in sfarsit sa iti aprinzi o tigara, adica eu as fi mult mai incantata de sentimentul de anticipatie si m-as concentra asupra lui. Ca doar n-o fi foc.
Si in momentul cand ma inec din aceasta cauza exterioara mie, asa imi vine sa pornesc pe urma celui care a transformat liftul in salon de asteptare pentru fumatori, incat nu ma mai opreste decat faptul ca n-am nici o pista...
Adica omul ala a coborat din lift de suficient de mult timp incat sa se fi indepartat de bloc sau sa fi intrat intr-unul dintre apartamente, si de suficient de putin timp incat fumul pe care l-a lasat in urma sa nu se fi pierdut inca in neant. Deci n-am nici o sansa.
Poate ma mobilizez si pun un afis in lift pe care sa scrie: "Acesta este un lift care va duce atat de repede la orice etaj, incat nici macar nu e nevoie sa va aprindeti o tigara!" Si daca tot sunt la capitolul asta, pun si afisul la parter, langa intrerupator (pe care mi-l doream demult acolo) pe care sa scrie: "Nu aprindeti lumina in bloc cat e zi afara!".
Ca eu am multe probleme :)

Imnul american in plina glorie

Nu prea vreau eu sa pun multe clipuri p-aici, dar asta chiar ma obsedeaza, asa ca aranjez blogul de fata cu secventa cu pricina :))

Trachimbrod

Uooof, am vazut un film asa de frumoos!! Se cheama "Everything is Illuminated" (e un film din 2005, deci pacat ca nu l-am vazut mai demult) si in primul rand i-am observat muzica. Care e muzica gen Kusturica si e foarte in acord cu ce se intampla in film.
Mare parte din film e formata din muzica, pe masura ce personajele merg cu un trabant bleu in cautarea unui sat care nu mai exista.
E un film care in prima jumatate a lui m-a facut sa rad si sa ma simt destul de acasa (actiunea se petrece in Ucraina), dupa care a devenit o poveste trista, care isi cauta finalul si care rezoneaza dintr-o alta, petrecuta in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Iar spre final, vietile pe care mi-as fi dorit sa le vad zambind, au zambit si s-au gasit acolo unde trebuiau sa fie.
Daca ar fi sa-mi aleg un moment preferat din tot filmul, (gandindu-ma ca as vrea sa mi-l amintesc ca pe un film vesel, ca asa si vreau ;), atunci momentul meu de maxim ras ar fi cel in care, dupa oprirea trenului in gara, evreului american sosit in Ucraina (in cautarea unor lucruri prea complicate ca sa le explic eu aici) i se canta imnul Statelor Unite, de catre cei care il asteptau. Cantatul producandu-se in acelasi stil mentionat mai sus :))
Ala a marcat pentru mine punctul umoristico-ironistic culminant al filmului, ca sa zic asa. Ca sa nu mai zic de Sammy Davis Jr. Jr., care este cainele filmului si care e "dement", dupa cum il descriu chiar stapanii lui, dar care mie mi s-a parut ca pana la urma da dovada de mai mult decat un strop de sensibilitate.
Foarte fain film.
Aa, si pasajul de final al filmului este edificator pentru a intelege mai cu precizie decat banuiam eu de ce "totul este iluminat"...
Iar Trachimbrod este satul care nu mai exista.

Edith Piaf

Am vazut filmul "La Môme". N-am cuvinte.

Hîc! Eu cu cine votez?!

Intre timp, mi-a mai trecut. Dar m-am intristat de tot cu alegerile astea.
Adica eu chiar fiind asa cum sunt, plina de zel si prezenta la orice votare, pentru oricat de mic scop se face ea, eu sunt acolo sa votez pentru ca asa trebuie si vreau sa-mi marchez optiunea intr-un fel, deci asa cum ma manifest eu, plina de simt civic, cred ca voi inceta sa ma mai comport ca atare.
Pai orice fac, tot aia ies dom'ne. Eu merg si votez acolo cu optimism si cu speranta ca macar pana cand mor eu, o sa fie altfel la noi aicea in Romania (eventual sa fie intr-un fel care sa-mi reverbereze in cap senzatia ca sunt altundeva, asa cum povesteam mai demult ca mi se intampla in momentul cand pasesc in alta tara). Dar nuuu, nici gand de asa ceva.
Oricat de multi mi se par mie oamenii care vor vota ca mine, deci alimentandu-mi optimismul si increderea ca nu sunt singura, nu am rezolvat nimic!
Nici eu si nici toti oamenii aia.
Am trecut peste nostalgia absentei taranistilor, cu care imi doresc eu de fapt sa votez, adica am incercat sa nu ma mai gandesc ca de data asta, la alegerile de duminica, nici macar nu s-au aflat pe liste cu vreun candidat. Si totusi, stiind asta, am mers la vot, pentru ca m-am gandit bine si mi se parea ca totusi pot gasi cu cine sa votez si sa nu-mi para rau.
Dar nici asa n-am reusit sa intorc situatia catre punctul meu de vedere. Au luat si liberalii procente bune, dar nu se afla intre primele doua partide votate de popor.
Si e destul de frustrant cand mergi sa votezi cu sentimentul ca o sa poti face ceva catre bine, prin simplul tau gest, dar descoperi ulterior ca si cu tine, si fara tine, mare diferenta nu era...
Pe de alta parte, daca nu m-as fi dus, nu m-as fi simtit eu bine cu mine insami.
Asa ca nu stiu ce o sa fac data viitoare cand se voteaza, dar am impresia ca data viitoare se voteaza chiar presedintele acestei mirobolante tari, deci ma indoiesc ca am sa ratez ocazia :)

Traiasca Kilipirim!

Am reusit sa ajung anul acesta si la Kilipirim si la Gaudeamus (performanta cu care nu m-am mai "confruntat" pana acum). Bucuroasa si plina de avant "cumparator" de carti, am ajuns la Kilipirim, unde din cele 4 zile de targ, in 3 dintre ele m-am nimerit si eu pe acolo. Iar acolo se si merita sa te duci plin de entuziasm si cu increderea bine inradacinata in traditia targului, care porneste exact de la conceptul de "chilipir", adica sa venim cu mic cu mare, pentru ca vom gasi cele mai minunate carti pe care ni le dorim, dar la preturi mult mai mici.
Si asa a si fost. Am gasit o multime de carti. Si am si putut sa-mi cumpar din ele si sa cumpar si cadouri -carti de acolo, pentru alti oameni. Pentru ca exista o asa mare diversitate de subiecte tratate de toate editurile prezente, plus preturile care nu ne lasau drept la comentarii. Pentru ca erau chiar accesibile si nu doar cateva dintre ele. Reducerile se simteau in momentul in care constatai la iesire cate carti ai putut cumpara cu o suma limitata de care dispuneai.
Asa ca placut surprinsa si parca sub impresia ca paseam intr-o lume fermecata, construita dupa modelul pe care il am eu in minte, si unde exista toate cartile din lume (din care imi pot alege tot ce-mi doresc), m-am reintors si am tot cumparat si cumparat.
Dupa care s-a terminat treaba cu Kilipirimu' si a inceput Gaudeamus. Si am mers si acolo, stiind exact ce carti imi mai doream (le vazusem deja la Kilipirim) si mergand direct la standul respectiv pentru a le achizitiona.
Dar ce sa vezi? Nu, nu, nuuu, pai credeati ca si Gaudeamus este un targ de carte?
Ei bine, nu. Cel putin nu dupa acceptiunea pe care o dau eu termenului de "targ". Adica toate cartile aveau reduceri, dar nu pe care sa te bazezi. Erau reduse cam cu 1 leu, sa zicem maxim 3 lei fata de pretul lor normal din librarii.
Pai se compara cu reducerile de la Kilipirim, care ajungeau pana la 20 lei pentru o carte??!
Sunt de acord ca ideea aducerii la un loc a mai multor edituri este benefica pentru cine cauta anumite carti pe care i-a fost greu sa le gaseasca, dar ideea asta nu se cheama "targ".
Sau n-am inteles eu bine si singurul adevarat targ de carte este Kilipirimul?
In orice caz, am descoperit un avantaj personal si pentru Gaudeamus: am gasit "Grimus" de Rushdie si l-am si cumparat, dom'ne. La pret usor si insesizabil redus, dar ce mai conteaza daca e vorba de Rushdie.
Plus ca astia au si kurtos kolacs la Gaudeamus ;)

Oamenii de baza exista!

Sunt cativa oameni care conteaza pentru mine si pentru omul care sunt acum. Adica oameni care m-au format, ca sa zic asa.
Si ma refer la felul ala de oameni pe care nu-i cunosti personal niciodata, dar de la care simti ca ai invatat multe lucruri, care la tine au prins imediat, fiind pe aceeasi lungime de unda.
Adica oamenii pe care i-ai citit, sau a caror muzica ai ascultat, sau pe care i-ai studiat cumva, pentru ca erau importanti in vreun fel pentru tine. Oamenii astia pentru mine sunt intangibili. In sensul ca ma enervez cu riscul sa ma fac rosie cu mici pete, daca cineva incearca sa-i discrediteze in fata mea.
Pentru ca pentru mine, ei sunt cei mai sus. Mi-as dori sa fiu la fel de desteapta ca ei, sau la fel de priceputa si pasionata de un singur lucru, astfel incat sa intrec orice performanta anterioara in domeniul respectiv.
Sunt oameni care au avut dezvoltata excesiv jumatatea dreapta a creierului, adica cea responsabila cu actele artistice, si nu cu cele logice sau rationale.
Dintre ei fac parte Paganini, Zola, Klimt, Fowles, Rushdie, Druon, Balzac, Ceaikovski, Pamuk, Pollock, si pentru ca atunci cand eram mica, ai mei ma duceau la tot felul de piese de teatru minunate pentru copii, aici se mai incadreaza si Anda Calugareanu, Adrian Titieni, Traian Stanescu, Marin Moraru, Radu Gheorghe (de la care am primit si bagheta cu care dirijase spectacolul, dupa ce, acoperita total de emotii, i-am oferit flori, la final).
Sunt niste lucruri legate de anumiti oameni, care nu se uita. Depinde ce fel de lucruri se dovedesc ele a fi, in functie de fiecare poveste prin care se strecoara viata fiecarui om (impresionat de cei care locuiesc la alt nivel si al caror rol este sa umple vieti).
Iar cand cresti mare, iti tot dai seama si recunosti in ceea ce ti se intampla, lucrurile frumoase pe care le-ai citit, le-ai ascultat, le-ai vazut, le-ai invatat datorita lor.
Viata mea de pana acum ar fi fost relativ deloc palpitanta si lipsita de un miez moale, palpabil si durabil, daca n-ar fi fost ei.
Si mi-am adus aminte de asta ascultand astazi niste Paganini. Pentru ca m-a facut sa-mi dau seama ca daca as fi continuat sa cant la vioara, poate as fi reusit sa interpretez pe cat de frumos a compus el, macar o parte din partiturile sale...

Pasul in supranatural

Astazi mi s-a intamplat ceva care m-a facut sa cred (pe buna dreptate) ca am pasit intr-o lume paralela.
Dupa o asteptare de doua saptamani in care trebuia sa primesc niste bani pe card, am decis in ultima instanta sa ma duc si sa intreb forurile superioare ce se intampla cu banii mei si cam in ce perioada a vietii mele se preconizeaza ca o sa ajunga si la mine.
Asa ca, ajunsa in locul din care urma sa plec lamurita si total in tema in legatura cu banii mei ramasi undeva in eter, dupa treceri prin diferite birouri ca sa ajung pana la urma la persoana care chiar imi putea raspunde ceva exact, am ramas uimita. Pozitiv uimita, adica.
In primul rand, uimita de faptul ca in toate birourile alea intermediare, toata lumea mi-a raspuns frumos, calm si cu deferenta peste care nu ma asteptam in veci sa dau, intr-un loc unde de obicei lucreaza oamenii in relatii cu publicul. Deja mi se parea ceva dubios si destul de nelalocul lui, pana cand am ajuns in biroul CEL MARE, in acela pe care il cautam deja si nu stiam cum sa ajung la el.
Acolo, o domnisoara mi-a raspuns cu toate amanuntele intrebarilor mele, mi-a explicat pe indelete ce se intamplase cu banii si m-a linistit ca urmeaza sa intre pe card acum, cand se aranjasera toate lucrurile (care ii impiedicasera sa ajunga la mine mai curand :), dupa care a spus ceva care m-a facut sa ma intreb foarte serios unde ma aflu. Adica in ce tara, mai exact.
Ea a spus: "Imi cer scuze."
Poftim? Ea isi cere scuze mie (care da, le meritam, dar nu ma asteptam niciodata sa le primesc intr-un asa context)???
Pai in momentul ala, chiar daca erau lucruri de comentat si in mod normal, as fi mai avut de spus cate ceva, m-am blocat. Pentru ca aici nu ne aflam intr-un "mod normal", ci destul de extraordinar. Domnisoara respectiva m-a pus in situatia in care i-am zambit, i-am spus ca e in regula, i-am multumit si am iesit consternata pe usa.
Numai mie mi se pare ca ar fi toate lucrurile mult mai usor de rezolvat, daca nu s-ar enerva orice om din orice birou, numai cand te vede ca te apropii sa-l intrebi ceva, obligandu-l in felul asta sa isi faca munca pentru care este platit??!
Pai mi-a mai ars mie sa tip sau sa iau atitudine cand fata aia mi-a vorbit asa de frumos, mi-a explicat totul si la sfarsit si-a mai si cerut scuze?
Nu mi-a mai ars, mi s-a parut indeajuns :)

Catelul pe care l-am cunoscut :)

Acum cateva zile, am vazut cel mai frumos catel din lume! Era un catel inimaginabil de frumos si de elegant si de educat, de pe strada, care era alb cu pete maro presarate pe alb, din cand in cand.
Dar maroul lui era o culoare pe care eu n-am mai vazut-o niciodata. Era parca maro cu un mov-maroniu, foarte frumos.
Am vorbit cu catelul inainte sa intre in pasajul de la Unirii, dupa care l-am pierdut din vedere destula vreme cat sa ma ingrijorez pentru el, pentru ca vazusem ca il deranjeaza afluenta de lume care il inconjura si in mijlocul careia circula si el, cum putea.
Asa ca am intrat si eu repede in pasaj, iar cand am ajuns de cealalta parte, cand deja imi pierdusem orice speranta sa-l mai vad pe catel si sa mai vorbesc putin cu el, ca mancare n-aveam la mine sa-i dau, cum mi-as fi dorit, si nici aparat sa fac poza celui mai frumos catel, nu aveam, cand am terminat de coborat scarile, era acolo. Tocmai cand sa cotesc spre stanga, el venea spre mine, probabil cautand un loc cu mai putini oameni grabiti in el. Asa ca i-am mai spus ceva si l-am privit cum se descurca el acolo la metrou, ca stiu sigur ca era un catel tare destept.
Si i-am accentuat faptul ca eu trec zilnic pe acolo, poate data viitoare aduc si niste mancare si ne imprietenim :)

Tărâmul fermecat

Eu sunt naiva (ma rog, m-am mai vindecat, dar au ramas ceva ceva urme). Si acum ma refer la felul cum relationez eu cu diferite lucruri si oameni.
De exemplu, cu alte tari. N-o sa ma poata nimeni convinge in veci ca si in alte tari sunt oameni tristi sau oameni saraci sau ca poate subzista cu greu si suferinta in asa de minunate tari.
Pentru mine, din momentul cand am pus pasul in alta tara, gata, s-a taiat firul. Sunt intr-un alt taram, in care totul e curat, aerul e nepoluat si curat ca la inceputul lumii, oamenii iti zambesc si daca "indraznesti" sa-i intrebi ceva, iti raspund frumos si ajutator, ospatarii si in general oamenii care sunt angajati ca sa isi desfasoare activitatea in relatie cu alti oameni, ei bine, ei sunt mereu amabili si parca n-ar avea nici o grija.
Si nu numai ei, dar orice om si toti oamenii de acolo parca ar fi spalati pe creier. Dar intr-un sens pozitiv, daca se poate asa ceva. Adica mi-e mai mare dragul sa ma plimb ca sa observ toate lucrurile astea si raman fermecata toate perioada de timp petrecuta acolo, pana in momentul cand hurducaturile simtite in masina sau aparitia brusca si densa a mustelor imi atrag atentia ca am revenit acasa :)
Si atunci ma apuca o oarecare depresie, relativ fara sens in capul meu. Pentru ca eu, pe de alta parte, sunt o persoana foarte atasata de locul meu, de tara mea. Adica n-as fi in stare sa locuiesc acolo unde nu sunt si romani langa mine, cu care sa vorbesc si sa ma vaicaresc, asa cum ne sta noua bine.
Adica mi-e clar ca toate tarile astea, care fiecare in parte mi se pare o poveste in sine (din care m-as simti onorata sa fac si eu parte si in care mi-e frica sa pasesc, ca sa nu stric ceva din toate micile ei amanunte) nu m-ar putea retine foarte mult, pentru ca mie mi se face dor foarte repede de locul de unde vin.
Dar, pe de alta parte, de fiecare data cand vad primele "scene de viata" dintr-o alta tara, eu intru in urmatoarea poveste care o sa faca parte din cartea mea de basme, la batranete.

Toamna si eu

Sunt cateva lucruri bine definite care imi amintesc de toamna, mai ales ca eu ma simt foarte "acasa" atunci cand incepe sa se stinga din ce in ce mai mult caldura verii, pe care n-am agreat-o niciodata foarte mult, si toamna isi lasa ploile si frunzele libere.
Printre lucrurile astea se afla pungile fara numar, pline de castane, pe care le adunam cu obstinatie si cu nemiluita, pentru ca mi se parea ca niciodata nu sunt destule. Si acum ma bucur cand incep sa cada, si mai adun cate una, din cand in cand, pentru ca nu pot sa ma abtin si pentru ca isi depasesc cu un grad nivelul de "speciosenie", fiecare dintre ele fiind adunata dintr-un loc pe care apoi il tin minte si care inseamna cate ceva pentru mine.
Toamna mai insemna si strugurii mei speciali, cei numiti "capsunica", pe care ii gaseam numai la mamaia, si cu care ma indopam cand ii gaseam copti, si inca o fac (chiar daca acum ii mai gasesc numai la piata, si foarte rar).
Veneau si ploile reci si abundente odata cu toamna, in sufletul carora ma bagam cu un ghimpe, ca sa ma ploua si pe mine.
Si incepea si scoala, care de multe ori trebuie sa recunosc ca nu-mi displacea, pentru ca eu am fost un fel de "elev tocilar", si imi placea sa am treaba cu temele pe care le primeam de la scoala (mai putin la matematica, si alea erau cele mai multe intotdeauna).
Si poruumbuuuul, aparea porumbul!!! Nu ca acum, cand apare de prin august, eventual sfarsitul lui iulie si pana toamna deja nu se mai gaseste. De cativa ani buni, mi-a dat fusul orar "anual" peste cap, pentru ca porumbul m-ar fi ajutat oricand sa ma prind ca toamna aproape a venit, chiar daca n-as fi avut calendar si as fi fost exilata pe o insula pustie (unde e foarte interesant sa ma gandesc acuma: oare de unde as fi gasit porumb acolo? Dar ma rog, nu asta e important acum, sa revenim :)).
Si toamna incepeam sa arat cum imi placea mie mai mult, adica aveam cei mai multi pistrui, pentru ca soarele avea timp sa actioneze asupra mea o vara intreaga, astfel incat sa arat exact cum imi doream, cand incepea toamna.
Si frunzele. Adunam mult frunze pe care le mai gasesc si acum printre paginile cartilor unde le-am pus eu pe vremuri la pastrare. Si ma bucur si le las acolo, nu vreau sa le arunc. Am impresia ca in felul asta, poate ca traiesc inca, in hainele lor de gala, ruginii.
Bineinteles ca toamna se termina si vara, adica implicit si vacanta cea mare, in care aveam timp sa lenevesc si sa nu fac nimic in fiecare zi; chiar daca o parte din mine se bucura ca incepe scoala, o alta parte ramanea nostalgica dupa zilele de vacanta, care ma gaseau in tot felul de locuri frumoase.
Toamna e si a fost dintotdeauna a mea. Asa cum multi oameni sunt fericiti cand pot sa stea cat mai mult la soare si suporta destul de bine caldura, eu sunt fericita atunci cand pot sa ies afara pentru ca ploua. Si numai pentru ca ploua.
(Evident ca celalalt anotimp care ma minuneaza este primavara, tot din cauza culorilor - altfel de culori decat cele ale toamnei, si din cauza aerului emanat de ea. Si iarna, pentru ca presupune zapada multa pe care sa ma dau cu sania si cu care sa ma bat cu altii si pentru ca iarna e cea care cuprinde si aceasta alta forma de agregare a apei, preferata mie, si anume ninsoareaaa cu fulgii ei de zapada.
Cred ca am ajuns la o concluzie: era mult mai simplu sa spun ca mie nu-mi place vara. Ar fi inteles oricine atunci ce IMI place, in cazul asta).
Am primit leapsa cu lucrurile mele preferate legate de toamna de la Femeia simpla si o dau mai departe catre Maria M si Stef.

..

Jessica Pisica

Pisica mea este foarte importanta, asa ca este bine si revigorant si "binedispunator" pentru toata lumea sa o cunoasca :)
Ea e Jessica Pisica, o doamna respectabila de 11 ani, pisica mea care de vreo saptamana, a inceput sa se uite la televizor, prilej pentru mine sa o urmaresc fascinata, incercand sa reduc orice zgomot la zero, ca sa nu o disturb. Ea fiind concentrata si fascinanta pentru cei fascinati de ea=alias eu.
P.S. Vreau sa ii multumesc, cu prilejul acestui post pisicesc, lui Pamuk motanul , de la care am adoptat si eu pisoiul asta virtual, negru si frumos, torcator si miaunator, care se poate observa in josul paginii.

Istoriile mele

Intotdeauna am fost foarte "in priza", cand vine vorba de istorie. Adica m-a interesat de cand ma stiu, si era o placere pentru mine sa imi dau singura seama de niste "mishculatzii" intre diverse tari sau intre diversi regi si printi si duci, doar pentru ca puteam sa fac legatura intre actele lor anterioare.
Si mai recent, de cand am reusit sa ma dumiresc eu din rasputeri si sa gandesc mai limpede, sunt cateva lucruri care tin de istorie care ma pasioneaza mai mult decat celelalte. Primul lucru ar fi: Ordinul Templierilor, aici incluzandu-l pe Filip cel Frumos (regele Frantei in momentul in care a fost ars ultimul Mare Maestru al ordinului) si fiii lui, iar al doilea lucru ar fi Henric VIII al Angliei, pe care l-am tot studiat eu dinainte sa existe filme si seriale pe tema asta. Si alaturi de el o includ si pe Elisabeta I, care a fost fiica lui.
Ei bine, oamenii astia si tot ce i-a inconjurat ma intereseaza foarte mult. Cine le-a fost dusman (in general, toti fiind rivalii tuturor pe vremurile alea, realitatea fiind destul de "razboinica" si la unii si la ceilalti, chiar daca ii desparte vreo 250-300 ani), cine le-a fost aliat, ca sa castige ce teritoriu s-au luptat cu cine, ce motive au avut sa arda pe rug oameni nevinovati, felul meschin si zgarcit in care se purtau, pentru ca le intrase in sange aroganta si erau convinsi de sangele albastru care le innobila venele lor in exclusivitate, si multe lucruri de felul acesta.
Si vietile triste si goale pe care multi dintre ei le-au trait.
Mi-am amintit de toate astea (nu ca le-as fi uitat vreodata :)), pentru ca am recitit una dintre cartile mele de capatai, si anume "Regii blestemati" de Maurice Druon, care este pe langa un roman, o marturie cat se poate de veridica si in pas cu adevarul despre lucrurile care s-au intamplat, plecand de la abolirea Ordinului Templierilor, in 1314.
Asta mi s-a parut cel mai fascinant: Druon a cercetat pana in maruntaiele istoriei ca sa scrie monumentul asta de carte, si a reusit sa puna cap la cap atat de multe amanunte, incat ti se pare ca n-ai pierdut foarte multe, doar pentru ca n-ai trait atunci, odata cu personajele lui, pentru ca poti oricand sa citesti despre ele, intr-o carte precisa ca insemnarile din timpul unui proces la tribunal si captivanta ca un roman de aventuri.
Plus ca e dovada clara ca nu era chiar floare la ureche sa te descurci pe atunci, chiar rege de-ai fi fost. E o carte care pe mine ma incanta si ma minuneaza si-mi aduce aminte ce frumos era de dadeam la Facultatea de Istorie...

Nu intamplare, ci consecinta

Probabil a devenit o obsesie de-a mea sau nu stiu exact...
Am vazut un film cu care sunt cu totul de acord. Nu imi dau seama de masura in care se pot intampla astfel de lucruri in realitate, dar subiectul filmului nu este oricum atat de rupt de lumea inconjuratoare cum am crede.
Filmul se cheama "The Happening" si este despre cum se razbuna natura pe oameni. Pe scurt.
Adica oamenii incep sa se sinucida pe capete, in momentul in care copacii si plantele in general, incep sa emane o toxina care ii innebuneste si ii face sa se omoare.
In tot "genocidul" asta, animalele nu sunt afectate in nici un fel. Alt fapt de apreciat, din punctul meu de vedere. Si nici nu sunt convinsa ca sunt corect folosite cuvintele "se razbuna" de mai sus.
Copacii nu se razbuna pe oameni, pur si simplu reactioneaza. Pentru ca oricui i se face rau sistematic si agresiv si sufocant, asa cum noi le facem rau lor, se mai si satura la un moment dat.
Asa ca aplica metoda pe care o au ei si care sa duca la disparitia noastra. Mi se pare logic, mi se pare ca o cerem si noi la fel de sistematic si mi se pare ca o meritam.
Nu imi pasa ca oamenii pretind ca taie toti copacii care mai sunt pe Pamant pentru ca asa e in lumea civilizata, trebuie sa construim case, scoli, cladiri in general, in care sa traim ca niste oameni educati, docti si care iubesc natura. Pentru ca toate astea s-au intamplat deja, demult.
Acum e gata, avem cladirile in care sa locuim, in care sa muncim si in care sa invatam, avem toate felurile de constructii de care am putea avea nevoie pentru inca 200 ani de acum incolo.
Deci GATA! Ne putem opri, si intamplator, sa zicem ca intervalul asta de 200 ani e tocmai bun ca sa se poata dezvolta o generatie de alti copaci, niste copaci noi si care nu ne cunosc.
Poate ei ne pot ierta...
Desi n-as conta pe asta.

Raul inrudit cu Stonehenge

Am ajuns pe malul unui rau. E vorba de un rau din judetul Hunedoara, unde am mai fost de mai multe ori, dar unde am avut parte de data asta de doua premiere: una pozitiva, creatoare, binefacatoare din punct de vedere estetic si care pune probleme filozofice legate de viata si valorificarea ei, si una negativa, deprimanta (tot din punct de vedere estetic) si la vederea careia mi se face pielea de gaina si rosie de manie.
In primul caz, este vorba de un batranel, care odata iesit la pensie, a gasit un mod de a-si umple timpul cu un lucru atat de frumos si de simplu si de "implinitor", incat mie nici nu mi-ar fi trecut prin minte. El sta mai toata ziua in zona raului respectiv si aranjeaza pietrele de rau in niste forme si dispuneri asemanatoare cu cele de la Stonehenge. Si pe masura ce mergi pe malul raului, in sus, gasesti tot felul de astfel de aranjamente, mici temple solare ale batranului care si-a gasit propriul fel de a comunica cu cine este mai sus decat noi.
Daca n-as fi auzit in prealabil de el si de micile lui "constructii", mi s-ar fi parut bizar sa merg pe marginea unui rau si sa ma tot intalnesc cu pietre care erau clar asezate de cineva sa stea in toate felurile alea ciudate si care pareau frati mai mici de-ai lui Stonehenge si alte constructii asemanatoare. Dar pentru ca stiam despre ce e vorba, m-am luminat si m-am bucurat cand l-am vazut si pe batranel, odihnindu-se undeva printre copaci, la umbra si intr-o liniste in care se auzea numai raul cum curge.
Ce n-as da ca, daca apuc si eu varsta batranelului, sa am si eu un rau la care sa ma duc si caruia sa-i deretic si aranjez frumos pietrele...





In cel de-al doilea caz (ala care imi declanseaza automat inrosirea pielii de manie si accelerarea pulsului necontrolat), este vorba de gunoaiele care se gaseau pe malurile aceluiasi rau, dar mai jos. Si care aratau ca si cum locul respectiv era exact menit sa fie o groapa de gunoi, nicidecum un rau curat (in rest), si pe malul caruia isi traieste batranetea un om creator, in cautare de liniste.

A fi sau a nu fi...la timp

Ori sunt eu foarte nemultumita si pretentioasa in general, ori ceva e in neregula. Acuma sa zicem ca am acceptat faptul ca de cand eram eu mica si pana acum, am stat sa astept alt metrou care sa ma mai duca doua statii pana acasa, dar acum la Eroilor s-a schimbat situatia: acum cand cobor din metroul care ma aduce lent, plictisit si scarbit de viata din centru, trebuie sa-mi dau si sufletul alergand, urcand si coborand scari, ca sa prind metroul de pe celalalt peron, care de-abia EL este cel care ma va duce acasa.
Am trecut peste asta. M-am gandit ca nu-i bai, fac muschi la picioare, ca astia nu sunt in plus niciodata, si asta e. Plus ca de cand cu sistemul asta, apuc si loc liber sa stau jos, ceea ce e de apreciat.
Dar tot de la implementarea acestui mod de "functionare" eficient al metroului bucurestean, am remarcat inca o schimbare: la Politehnica este inevitabil sa nu se auda urmatoarea fraza: "Metroul stationeaza 3 minute."
Poftiiiiiiiiim? Pai dupa ce ca oricum schimb nu stiu cate metrouri pana ajung unde am treaba ziiilniiiiiic, acum trebuie tot zilniiic sa stau degeaba o gramada asa intre destinatii, numai ca sa plece metroul de care am nevoie cand ajung la Eroilor??!
Mi-am dat seama ca de aia stam; intotdeauna cand ajungem intr-un final fericit acolo, metroul respectiv pe care urma sa-l iau a plecat de 1 minut si 50 secunde.
Si atunci ma intreb: exista o conspiratie impotriva ajungerii mele oriunde la timp? Sau in general, impotriva ajungerii mele ORIUNDE???

Tot in Praga...

Oamenii astia au filmat in orasul meu de vis :)

Orele

Iar au dat "The Hours" la televizor. Si nu ca nu l-as avea pe dvd, dar a trebuit sa ma uit la el si la tv, pana la 2 noaptea :)
E un film atata de intens si de real si de trist si de adevarat si de inecacios si de sincer...incat trebuie sa ma uit la el. De fiecare data am sa ma uit la el.
Iar cand e la televizor, e un pic altfel: parca ma cheama el, el insista din rasputeri sa fiu acolo... Poate s-a obisnuit cu mine.
E un film structurat pe atatea nivele de intelegere si pe atatea "camere" de vizionare a vietii, incat trebuie sa ma inghesui si eu de fiecare data si sa ma straduiesc sa retin, sa preintampin, sa gandesc in avans si sa traiesc si eu pe bune ce se intampla acolo. In felul asta, poate poate ma ocolesc si pe mine toate tristetile care formeaza filmul.
Numa' ca am remarcat ceva important: in calea spre ele (spre tristeti), personajele au trecut (oarecum si efemer) prin fericire...

Fumati acasa!!!

Gata, nu mai sunt rezonabila! Nu mai vreau sa respir fumul altor oameni decat mine, care fumeaza!!!
Pur si simplu. E absurd. Daca imi doream sa ma plimb de ici colo cu un aer interesant si enigmatic, pufaind dintr-o tigara, atunci FUMAM!
Dar eu nu fumez. Si sa zicem ca nu ma lupt inutil cu cei care o fac, din simplul motiv ca mare parte din oamenii pe care ii cunosc fumeaza si eu de multe ori ma aflu impreuna cu ei, atunci cand se intampla asta.
Dar sa ti se termine rabdarea pe scara rulanta de la metrou si sa nu mai rezisti psihic, incat trebuie in acel moment sa-ti aprinzi o tigara,... atunci avem o problema.
Ala e momentul cand instinctiv, iesind dintr-o "calatorie" subterana de cateva zeci de minute, trag aerul poluat (de la sine) in piept. Ca asa simt eu nevoia. Ma "reajustez" cu lumea inconjuratoare, din punctul meu de vedere.
Ei bine, exact atunci simt eu ceva in plus, parca completand cumva noxele care ne circula prin plamani, indiferent daca avem sau nu masini (de altfel, producatoarele acestor noxe).
Deci ceva imi deranjeaza aerul meu obisnuit: respir si niste fum de tigara, cu care sa-mi fie iertat, dar n-am avut timp sa ma obisnuiesc, ca si cu restul lucrurilor nocive pe care le respiram zilnic si "secundic" (daca ma intrebati pe mine).
Si nu e nici macar o problema de pozitionare strategica: fie ca sunt in spatele, fie ca sunt in fata omului care impacientat, isi aprinde tigara pe scara rulanta, tot la mine vine fumul.
Rog pe aceasta cale fumatorii care merg cu mine pe aceeasi scara rulanta sa-mi permita sa respir si eu fericita aerul de Bucuresti cu care am crescut!
Va multumesc anticipat.

Cel mai frumos oras

Care e motorul din spatele unui oras? Adica ce-l face pe el sa fie asa frumos si asa de altfel incat sa-ti doresti si te muti acolo?
Pentru mine asa un oras este (si a fost dintotdeauna) Brasovul. De cand ma stiu.
Am fost zilele trecute din nou prin Brasov, dupa mult timp care trecuse de cand fusesem ultima oara sa ma plimb pe strazile pe care le stiu doar eu. Si la fel de mult am resimtit ca eu acolo vreau sa stau.
E un oras asemanator cu Praga (idealul meu :), doar ca e la o scara mai mica. Deci intruneste cu succes tot ceea ce-mi doreste mie inimioara: cladiri vechi, foarte multe cladiri vechi, munti in jur, aer curat, apa rece si ok de baut la chiuveta (asta nefiind neaparat un criteriu dupa care imi aleg orasul de resedinta :)), strazi si stradute pe care sa te pierzi si sa te regasesti din nou.
Acolo totul e asa cum ar trebui sa fie.
P.S. Unde mai pui ca mi-am cumparat "Amurgul templierilor" de la Brasov, cu ocazia asta? :)

Eu si Uriah Heep :)

De ce am ajuns sa ma mandresc ca m-am retinut discret astazi sa cumpar o carte? (Bine, de fapt trei, dar oricum si daca ma hotaram, probabil cumparam una dintre ele).
Sa ma mandresc in sensul ca ma gandesc: "Foarte cugetat din partea mea, ca banii nu dau pe afara si mai bine o cumpar altadata, ca doar o sa existe pentru ceva vreme, nu se termina stocul de carti care ma intereseaza pe mine atat de repede."
Dar altadata tot atatia bani o sa am. Si m-am descurcat foarte bine cu ei, totusi, asa ca de ce n-as cumpara-o ACUM? Lucrul asta mi s-a revelat cand deja parasisem libraria care gazduia toate aceste carti, dar oricum, e promitator gandul.
Cartea nu e extraordinar de scumpa, se incadreaza in cotele moderne actuale de preturi pentru carti, ca mai toate au standarde mai ridicate acum. Si la urma urmei, sunt carti dom'ne; daca tot sunt taiati copaci (nu am trecut peste ce am scris in ultimul post :)), atunci sa platim pentru asta. Asa ca maine am sa o cumpar.
Cartea se cheama "Amurgul templierilor" de Hanny Alders si ar face bine sa fie faina asa cum o cred eu (in mare parte, istorica; doar de aia sunt fan "Regii blestemati", daca e in acelasi limbaj si are acelasi nivel de respectare a realitatii istorice, atunci e pentru mine).
Celelalte doua carti pe care mi le doream de acolo sunt: "Pamantul de sub talpile ei" de Rushdie si "Zapada" de Pamuk. Asta in caz ca vrea cineva sa-mi faca o surpriza :)))

Sunt poetica au ba?

Mi-am dat seama ce increngatura melancolica si sentimentala reprezinta creierul meu. Sau cel putin acea parte creierului care se ocupa oarecum de sentimente (daca exista asa ceva).
Acum ceva vreme, am vazut un film care mi-a placut pentru ca facea parte din categoria aia de filme care ma "obliga" ulterior vizionarii lui, sa ma tot gandesc si sa gasesc semnificatii care de fapt erau evidente. E un film care are lucruri de spus pe mai multe nivele, astfel incat e greu de inteles si de placut, pana nu te prinzi de tot ce vrea el sa spuna.
Filmul se cheama "It's All About Love" si e cam din 2003, parca. Daca m-as fi luat dupa inceputul lui, as fi fost sigura ca nu-mi place, pentru ca actiunea se petrece in anul 2041, sau asa ceva. Iar mie nu-mi plac filmele astea futuriste si oarecum fantastice, in care presupunem si visam cam cum o sa se petreaca lucrurile in viitor (eventual plangandu-ne de mila, pe buna dreptate). Dar mi-a placut mult (totusi, nu atat de mult ca "Gattaca", daca tot veni vorba de filme de genul asta).
Si am reusit eu singura sa fac o analogie in capul meu. Primul lucru care este absolut rupt de realitatea actuala, si ea rece si absenta de felul ei, este faptul ca pe strazi exista oameni morti. Pe strazi, la metrou, oriunde te duci, in orice loc public sau nu. Oamenii ramasi in viata s-au obisnuit deja cu ei si nimeni nu ramane cat de putin impresionat de asta; si in film, se stie si foarte clar de ce mor oamenii si intr-un fel, acelasi motiv este cel care ii sustine pe oameni in nepasarea si calmul lor notoriu.
Oamenii morti de peste tot au murit de tristete. Au murit pentru ca inima lor nu mai suporta... nimic.
Si mi-am dat seama ca exista si in zilele noastre asa ceva. Numai ca nu sunt oameni, ci sunt copaci. Sunt copaci morti peste tot, copaci taiati de oameni sau copaci trasniti in timpul furtunilor, copaci care au murit si care nu produc vreo zvacnire de tampla sau vreo parere de rau nimanui.
In zilele noastre si in realitatea noastra, copacii sunt oamenii morti din film.

Hateg (partea 2008)

Am fost din nou in Hateg, ca in fiecare an. Si am ajuns si pe la Densus, un loc care imi face foarte bine de fiecare data cand il vad, si in general, am tot colindat zona in lung si in lat.
Am pus si aici cateva poze.

Yahoo vrea sa fie singur!

Care e treaba cu Yahoo? Si daca tot exista, atunci n-ar trebui sa si functioneze???
Ca doar nu-i cer sa-mi prepare cartofi prajiti si copane de pui sau sa-mi faca manichiura frantuzeasca, situatii in care as intelege incapacitatea lui de a lucra eficient, doar incerc sa intru si eu ca omu' pe mail.
Al meeeeuuuu, pe mailul meu, caruia eu i-am dat numele si tot eu i-am pus si parola. Despre care acum imi apare acolo scris ca nu e buna, dom'ne...Cica sa ma mai gandesc, poate imi dau seama care o fi parola buna, ca asta pe care am stabilit-o eu nu mai e asa de "functionabila", dintr-o data.....
Si culmea e ca nici macar atunci cand recurg la masura extrema pentru mine, si anume aceea de a schimba parola, cand ajung pe pagina respectiva, imi spune Yahoo-ul cu tot atat de multa nonsalanta ca ce ii raspund eu acolo, adica numele si data mea de nastere, nu sunt corecte, ele necorespunzand cu ce date i-am furnizat eu in momentul inscrierii pe Yahoo (nu m-as mai fi inscris!).
Pai cum sa nu fie corecte, oamenii lui Dumnezeu, ca doar la fel ma chema si atunci, si de nascut odata m-am nascut!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Si m-am gandit ce m-am gandit, timp in care mi-au trecut nenumarate motive si cauze si scuze si probleme prin cap, si am ajuns la o concluzie: nu cred ca Yahoo e rasist sau exclusivist dintr-o data, sau orice de genul asta, de nu ma mai primeste in casuta mea de mail.
El e pur si simplu inadaptat social! Nu-i plac oamenii si pace. De ce e el obligat sa interactioneze intr-un mod pozitiv si ajutator cu atatea milioane de oameni?
Nu dom'ne, gata. Lui nu-i plac oamenii. Asa ca sa ne descurcam singuri.
Dar eu ce vina am, pana la urma?

Manicsiiii !! :)

Siiiiiiiiii..... am fost si la Manic Street Preachers! A fost al doilea cel mai frumos concert la care am fost vreodata, dupa Muse :)
A durat putin de tot, cel putin eu asa am simtit, dar a inceput mult mai devreme decat era programat, asa ca am prins si eu un concert pe zi, tot o premiera pentru mine. Unde pui ca au iesit si pozele mai faine. Au cantat asa frumos dar asa de putin, ca mai aveam nu stiu cate piese de "solicitat", daca ma intrebau si pe mine :( N-au cantat "Indian Summer" si "Tsunami", dar au cantat "Send Away The Tigers" si "Your Love Alone Is Not Enough" (chiar si fara Nina de la Cardigans :)
Am reusit sa stau destul de in fata, ca sa-i vad cat mai bine, plus ca Nicky Wire e inalt de felul lui, deci la concertul asta am observat si eu mai amplu ce se intampla pe scena. Ma bucur sa remarc ca am din ce in ce mai des sansa sa vad trupe de suflet de ale mele la noi aici in Romania. Si sa le fac cu mana din multime, zambind malefic, multumita ca m-au vazut (asa sunt eu convinsa, nu e neaparat adevarat :)
Foarte frumos au cantat si mi-a placut mult si microfonul decorat cu pufisori al lui Nicky Wire, fiind un punct important de reper pentru mine pentru facut poze ;) Si daca trece cineva care a fost la concertul lui Alanis cu privirea pe aici, il rog sa-mi spuna si mie daca a cantat "So Pure", pentru ca n-am ajuns si eu vineri la concert, cum era planul, si pentru ca asta e melodia mea preferataaa de la ea. Tare as vrea sa aud cum a fost de la cineva care chiar fost acolo.
Si pe langa ca am ratat-o pe Alanis, am mai gasit un motiv de deprimare: Manics astia au concert in cadrul unul festival din Irlanda, saptamana viitoare, unde o sa cante si REM :(((
Si tot ieri am vazut si Nouvelle Vague, pe care i-am descoperit si eu acum vreo luna si i-am tot ascultat de atunci, si m-am bucurat ca am avut ocazia sa-i vad in concert atat de curand.
Faina ziua de ieri de la Bestfest :)

Stingeti lumina! / Unde e galbenul de altadata?

Am doua intrebari...destul de problematice, zic eu.
In primul rand, care e treaba cu lumina de la mine din bloc?? De pe holul blocului, adica (sau cum s-o zice la spatiul ala comun dintre etaje).
Ce nu inteleg eu nici sa ma pici cu ceara este de ce sta lumina aia aprinsa in timpul zileeeeeiiiiii?
Va rog sa-mi explice cineva! Si asta demult, nu numai acum cand e vara si e deja lumina afara pana la 9 seara. Acum, pentru ca e mai recent momentul, pot spune ca lumina este aprinsa de pe la ora 5-6 dupa-amiaza, cam asa.
DEGEABA!!
Eu sunt una dintre persoanele (asta pentru ca imi place mie sa cred ca sunt mai multe, ca probabil oricum sunt numai eeeu, ca o batrana nebuna care n-are alta treaba) care merge sistematic jos la parter (numai acolo exista intrerupator pentru absolut toate etajele posibile), ca sa stinga dom'ne lumina.
Si o fi amuzant, n-am idee, dar eu am un motiv foarte bine intemeiat ca sa ma enervez oarecum in aceasta situatie: am citit destule articole si am vazut suficiente documentare ca sa stiu ca si lucrul asta dauneaza planetei si largeste pe zi ce trece golul din stratul de ozon!! Pe mine lucrul asta chiar ma intereseaza, chiar daca o sa am norocul sa mor inainte de sfarsitul lumii (nefiind nici el foarte departe)...
Ce-i asa de greu sa NU apesi butonul ala doar asa din inertie, cand vezi foarte clar in jurul tau si nu exista sanse sa te impiedici si sa suferi cine stie ce accidente tragice (caz in care imi asum actul meu si sunt pasibila la actionarea in justitie :))
Dar pana atunci, atata timp cat e lumina afara, se poate sa nu mai aprindem inutil luminileee?
A doua dilema care mi-a mai gadilat o circumvolutiune a creierului este: de ce se poarta atat de mult galbenul in vara asta?
Ma refer la galbenul ala tipator, cauzator de dureri ale ochilor, care mai tot timpul este atat de ocupat sa fie asortat el intre el, incat nu mai e asortat cu nimic altceva.
Si care este omniprezent in special la haine care sunt ele insele "tipatoare", chiar si fara ajutorul galbenului.
E foarte dubioasa treaba. Nu pricep ce are galbenul ala normal de nu-l poarta nimeni atat de des, galbenul ala pal si care nu apare ca nuanta singulara in toata tinuta doamnelor (adica la pantofi/shlapi, gentutza, fustitza, bluzitza).
Era frumos galbenul ala, mi-e dor de el..

REM la ei, REM nem la noi...

Am aflat cu tristete ce aproape o sa trec pe langa REM :(
Pe 16 august concerteaza la Budapesta si pe 17 august, ca sa ma enerveze si mai tare, au concert in cel mai frumos oras din lume, la Praga...(unde s-ar fi putut implini doua lucruri dintre cele mai frumoase si pline de bucurie pentru mine: sa revin la Praga si sa vad si REM-u' in concert).
Si inca ceva ce tot nu-mi da pace: daca tot merg la Budapesta, de ce nimeni dintre toti oamenii ocupati sa aduca trupe faine in Romania nu s-a gandit sa le sugereze sa dea si pe la noi? Ca doar nu cer atat de multi bani incat sa nu-i poata plati, ca in ultimii ani au tot fost concerte cu trupe pe care nu ma asteptam sa le vad la noi prea curand (macar visul cu Muse mi l-am implinit:) si care ma gandesc ca nici ele n-au fost prea ieftine.
Ooof, poate intr-o zi cu soare o sa aflu ca vin si REM la noi. Chiar daca o sa am 90 de ani si o sa merg cu bastonul sa ma intalnesc la o vorba cu o batranica prietena cu mine, care si ea asteapta cu nerabdare sa vina la noi in concert...... Cranberries, de exemplu (hai ca ma intind cam mult acum, ca doar nu pot sa fiu eu doua batranici deodata :).

Ignoranta si incredere

Pai am ajuns si eu la diferite nivele in viata mea, iar astazi am atins unul nou si neinvestigat: acela al pierderii admiratiei pentru un om. Sa nu exagerez acum, n-am pierdut chiar tot din ce gandeam eu pozitiv despre persoana asta, dar nu ati simtit niciodata ca ati ramas intr-atat de mirat de un gest sau o actiune sau o consecinta care vine din partea cuiva despre care credeati numai lucruri bune?
Asa mi s-a intamplat mie.
In sensul ca in tot timpul asta care s-a scurs pana acum, de cand am putut eu sa incep sa cuget si sa-mi dau seama pe cine e cazul sa plac si de la cine am lucruri de invatat, in tot acest timp deci, mi-am selectat cu grija cateva persoane din viata mea cu care vreau sa seman cand ma fac mare.
In mai multe sensuri: ca gandire pozitiva in fata lucrurilor rele care se intampla, ca inteligenta si pricepere in lucruri care ma pasioneaza si pe mine, ca sobrietate si eleganta a firii, ca disponibilitate de a ajuta pe altii, si in multe alte sensuri.
Iar acum cred ca am pierdut unul din oamenii astia.
Dar hai sa ma testez daca am invatat ceva de la cei care sunt mereu optimisti: mi-am dat seama ca in acelasi context in care m-am indepartat de acel cineva, altcineva m-a surprins prin felul in care si-a dat seama ca e nevoie sa-mi spuna o vorba buna.
Si nu in ultimul rand, am gasit un citat care m-a ajutat. Mark Twain spunea asa: "Pentru a reuşi în viaţă aveţi nevoie doar de ignoranţă şi de încredere."
Am priceput :)

My Sharona

Niste liniste pentru creierul meu!!

Oriunde ma duc, se construiesc lucruri. Cladiri, toalete, scari, in general lucruri care erau in buna stare de functionare si nu necesitau nici o imbunatatire, absolut in nici un sens.
Si asta se intampla de cateva luni.
Iar cand spun "oriunde", ma refer ca peste tot. Sa incep cu momentul in care ies in lume: in fata blocului meu, intr-o curte in care a locuit o batranica de cand eram eu mica, nu mai exista nimic din gospodaria ei si acum se inalta inca o cladire noua, despre care am senzatia ca o sa fie si ceva care sa ajute socializarii si imprietenirii intre oameni, adica un restaurant sau o carciumioara, nu stiu exact...
Apoi, cand sa ies iar la suprafata, in pasajul de la Universitate tot darama oamenii aia la scari si le fac la loc, de mult timp, nici nu-mi mai amintesc cand au inceput. Iar saptamana asta au atentat exact la partea de scari pe care urc si eu zilnic, pai nu?
In sfarsit, cand ajung la mine la scoala, ei binee, acolo "problematice" erau toaletele. Care arata acum ca dupa un razboi destul de dramatic, adica interiorul lor este complet daramat, iar acum tot construiesc la ele sau ceva fac ei. Asta intamplandu-se, desigur, la 5 metri de usa biroului meu.
In asa fel incat, atunci cand nu ii aud pe cei de afara care maltrateaza scarile de la pasajul de la Universitate, ii aud pe astialalti, la 5 metri si o usa inchisa departare de mine.
Si acasa, bineinteles, sunt astia cu restaurantul lor.
Cam asa m-am prins eu ca oriunde ma duc, degeaba. Tendinta asta in "modernizarea" orasului este peste tot unde sunt si eu.
Aaa, si mi-am mai amintit ceva. Cand sa beau si eu un cico la o terasa in centrul vechi al orasului meu drag si aflat in ample lucrari de modernizare si infrumusetare, acolo se aflau niste masinarii imense, care scoteau piatra cubica si o puneau in remorca unui camion. Activitate inceputa dupa ce ma asezasem si incepusem sa ma relaxez, ca doar nu inainte.

Please fasten your death belts!

Am citit o carte care m-a intristat intr-un mod acut: "Toti oamenii sunt muritori" de Simone de Beauvoir. Numai din titlu, nu m-ar fi lovit diferitele dileme de care m-am impiedicat (si am cazut) dupa ce am citit cartea. Ca nu ma afecteaza momentan atat de mult faptul ca o sa mor, adica stiu asta, e in regula, ma tot obisnuiesc cu gandul, dar nu e un capat de lume..
Dar totul devine problematic dupa ce incepi sa citesti, si tot citesti pana termini si ramai mai nelamurit decat erai cand ai inceput cartea. Mai nelamurit si mai ales, intrebandu-te de ce ai o asa stringenta nevoie de raspunsuri, daca tot nu prea iti pasa de asta pana acum? De asta, adica de moarte, desigur.
Pai cum de ce? Pentru ca aici in carte, personajul principal este un om care nu poate muri. Un om nemuritor. Si asta pentru ca si-a dorit si a gasit un mijloc prin care putea sa ramana el singur pana la capatul timpurilor, singur... numai el si sobolanul pe care a testat metoda nemuririi.
Dar trec 500 ani, trec 700 ani si omul asta chipurile norocos s-a cam saturat, nu mai resimte nici o bucurie si nici un anotimp, nici o lacrima, nici o manie si nici o convingere sincera in fata vreunei cauze. El vrea pur si simplu acum sa poata muri.
Vrea sa fie ca toti ceilalti oameni, cum fusese si el la inceput, atunci cand era muritor si cand simtea totul din plin, cand se infuria cu adevarat, cand lupta in razboaie care il puteau ucide si cand iubea cu tot sufletul, pentru TOATA viata.
Are amintiri ale oamenilor pe care i-a iubit in toate sutele de ani care au trecut si in secolul XX, este internat timp de 30 ani intr-un spital de nebuni, unde nici macar nu se simte nelalocul lui. Ce are de pierdut? Cel putin e altceva.
In momentul in care apare el in povestire, e un om imobil. Isi petrece zilele stand pe un scaun, in mijlocul unei gradini, ascultand. Ascultand orice. Ascultand si nimic. Zile la rand. A terminat orice ar fi putut avea de facut si incearca sa faca sa treaca tot timpul din lume mai repede. Numai ca tot timpul din lume nu se termina niciodata.
Si oricine ii stie secretul il invidiaza. Iar el ar vrea sa fie in locul oricarui om care poate hotari momentul si felul in care sa moara.
N-am vrut sa povestesc aici chiar toata cartea, poate mai vrea si altcineva sa o citeasca, insa acum am o dilema. Si e bine spus "acum", pentru ca inainte chiar nu ma invarteam prea mult cu gandul in jurul mortii. Si ma intreb acum asa: nu e de ajuns o viata de om ca sa simti tot, ca sa vezi tot, ca sa stii tot, ar fi nevoie de mai mult timp. Dar doar atat. Nu de tot timpul din lume. Doar de mai mult timp...
Poate solutia problemei care continua sa se dezvolte in capul meu ar fi ca fiecare om sa aiba un buton pe care sa poata apasa atunci cand vrea sa moara. Si numai atunci.
Iar butonul sa apara doar in momentul cand simte ca vrem cu adevarat asta, cand stie ca nu e nici un dubiu, cand nu mai e nevoie sa intrebe ca americanii :"Are you suuure?"
Dar atunci ar trebui sa fim siguri NOI, mai intai..

Ce bine ar fi daca ar avea camasile butoane...

Din categoria "Mama ei de gramatica!", am de spus urmatoarele: eram astazi intr-un magazin de bijuterii, plimbandu-mi privirea peste tot felul de minunatii, cand aud undeva in dreapta mea asa:
"Butoane pentru camasi aveeeti?"
La care vanzatoarea, contrariata si intrigata si probabil usor amuzata si chiar mirata, a raspuns:
"Adica butoni?"
"Daaa, da, butoni.." si-a dat seama interlocutoarea ei cam cat de alambicato-umoristic pocise bietul cuvant.
Dupa care n-am mai prins nimic din discutie, despre care am dubii ca a luat sfarsit chiar atunci si acolo (neexistand "butoane" pentru camasi in respectivul magazin), dar am ramas cu un zambet pe fata inca ceva vreme.

No milk today

Taramul

1. E clar: pe mine n-o sa ma lase niciodata senzatia asta. De cand ma stiu, am simtit din partea unora dintre oamenii pe care ii cunosc, ca pentru ei viata e foarte usoara. Ce inteleg eu prin asta: am impresia ca ei nu au niciodata nici o problema, ca pentru ei totul e roz sau cel putin deschis la culoare, intotdeauna, in orice moment as avea curiozitatea sa-i intreb ce mai fac.
E foarte frustrant sentimentul, dar in acelasi timp, imi transmit si mie o stare de bine, o stare de "lasa-ma sa te las, si ce daca s-a intamplat aia si ailalta (care sunt lucruri rele si nefericite, desigur)?"
Imi place sa fiu cu oamenii astia, sa-i vad, sa rad cu ei, sa-mi imaginez ce frumos e acolo unde locuiesc ei, pe Taramul unei vieti perfecte si perfect asumate, care nu necesita mari eforturi pentru a fi traita, si care iti ofera ce numai cu gandul gandesti, pe loc orice vis indeplineste.
Si mi-am dat seama ca eu chiar cred ca ei exista: oamenii astia vesnic fericiti.
Da da, si chiar daca sunt intotdeauna intr-o stare de beatitudine fina, ei tot isi dau seama de asta, in contrast cu vorba aia care zice ca daca am fi mereu fericiti, n-am sti cu adevarat ce inseamna fericirea, neavand un sistem de referinta obiectiv si cu ce sa o comparam.
Deci asta zic: ei exista, dar va rog (cateodata) sa-i ia cineva de langa mine!!!

2. In alta ordine de idei, am terminat "Versetele satanice" si pot sa afirm cu mana pe inima ca este TOT un roman exceptional de-al lui Rushdie, si nu o insiruire de versuri din care sa nu inteleg nimic (eu nefiind deloc la curent cu Coranul), asa cum credeam eu.
L-am citit la fel de pe fuga, sa vad ce se intampla mai departe si de ce l-a salvat ala pe alalaltu si daca s-au deschis apele Marii Arabiei, si asa mai departe, asa cum mi se intampla cu fiecare carte pe care o scrie omu' asta.
Si daca erau lucruri pe care nu le intelegeam de la sine, tinand de islamism, atunci el avea felul lui de a face pe toti sa inteleaga. Fara sa atenteze la nici o idee sfanta. Si atunci m-am tot gandit, oare pentru ce e condamnat la moarte Rushdie? Pentru ca in debutul cartii, dupa ce se prabusesc cu avionul, doi oameni isi pierd credinta in Dumnezeu. Cam asta ar fi...
Aa, si pentru ca unuia dintre ei ii cresc dupa aceea coarne, i se transforma picioarele in copite, chestii din astea, iar celuilalt ii apare o aura permanenta deasupra capului, dar e in regula: amandoi revin la starea lor initiala pana in final.
Poate asta e si ideea de extras din toata cartea: cel care dobandise coarnele si toate cele se transformase in asa mare masura tocmai pentru ca sa fie accentuate toate stadiile de pierdere a credintei prin care a trecut. Dar el a redevenit el cel adevarat. Deci e in regula. Rushdie nu ne spune ca trebuie sa fim atei, nu aduce injurii nimanui, iar ironiile lui trebuie privite din baza catre sus, ca sa le intelegem.
Am inteles ca urmatoarea carte de Rushdie care trebuie sa apara e "Grimus". De-abia astept. "Anexez" in continuare niste citate din versete, care mi-au placut mie mai mult.
"Un aisberg inseamna apa care incearca sa fie pamant. Un munte - mai ales Himalaya, mai ales Everestul - e pamant care incearca sa se transforme in cer."
"E suficienta convingerea ferma ca un lucru e ceea ce e ca sa-l faca sa fie cu adevarat asa? Isaia a raspuns: Toti poetii cred ca da. Si in vremurile in care domnea imaginatia, aceasta convingere ferma a urnit muntii din loc. Dar nu multi sunt capabili sa fie ferm convinsi de ceva."

Sado maso blues bar

Am fost la teatru. Si pe langa lucrul asta, care e unul dintre cele mai aducatoare de bucurie pentru mine, am fost si la o piesa in care jucau actori la piesele carora mergeam acum ceva ani, pe vremea cand terminau ei facultatea, fapt care m-a ajutat sa-i tin minte ca pe o generatie. Pentru mine asta inseamna ca toti sunt actori exceptionali. (Insa nu stiu la ce clasa au absolvit, ar fi frumos de stiut). Atunci cel mai mult mi-au placut asa: "KMRL", o piesa foarte sensibila si plina de subtilitati si "Blues pentru un mort", despre care nu mai stiu sigur daca era in acelasi an cand terminau ei, dar stiu ca avea actori de acelasi calibru, si ca era cea mai trista piesa de teatru pe care am vazut-o vreodata.
Astazi am vazut "Sado maso blues bar" de Maria Manolescu, in regia Gianinei Carbunariu (care tin minte ca si atunci, pe vremuri, regiza mare parte a pieselor cu actorii "mei"). E o piesa brutala. Asta e prima impresie. Dupa care m-am prins pe parcurs ca toata violenta aia e pentru ceva acolo, nu asa degeaba. Si mi-am dat seama de toate intamplarile care se presupune ca modelasera personajele, pana sa ajungem sa le vedem si sa le intelegem noi.
E o piesa la care am ras, la care in momentul cand mi-a venit sa plang, s-a intamplat imediat ceva care m-a distras, la care se vede cat conteaza si improvizatia (de care sunt capabili numai actorii mari, ca cei de azi), la care iti vine sa te ridici si sa mergi si tu pe scena si sa joci cu ei (desi mie mi se intampla asta destul de des, asa aspiranta si niciodata actrita, cum ma aflu) si la care iti dai seama (sau iti reamintesti) iar si iar cam cum e lumea in care nu ne-a intrebat nimeni daca vrem sa ne nastem.
Foarte mult mi-a placut piesa, foarte mult mi-au placut si actorii: Virgil Aioanei genial, asa cum il stiam oricum, Adrian Anghel din nou intr-un rol mult prea scurt pentru registrul lui de emotii si Rolando Matsangos detasat si traind piesa.
Multumesc lui Hai la teatru! pentru invitatiile la o piesa pe care mi-am dorit de mult timp sa o vad ("Sado maso blues bar"), si la inca o piesa care urmeaza duminica ("Mady-Baby.edu").