Tărâmul fermecat

Eu sunt naiva (ma rog, m-am mai vindecat, dar au ramas ceva ceva urme). Si acum ma refer la felul cum relationez eu cu diferite lucruri si oameni.
De exemplu, cu alte tari. N-o sa ma poata nimeni convinge in veci ca si in alte tari sunt oameni tristi sau oameni saraci sau ca poate subzista cu greu si suferinta in asa de minunate tari.
Pentru mine, din momentul cand am pus pasul in alta tara, gata, s-a taiat firul. Sunt intr-un alt taram, in care totul e curat, aerul e nepoluat si curat ca la inceputul lumii, oamenii iti zambesc si daca "indraznesti" sa-i intrebi ceva, iti raspund frumos si ajutator, ospatarii si in general oamenii care sunt angajati ca sa isi desfasoare activitatea in relatie cu alti oameni, ei bine, ei sunt mereu amabili si parca n-ar avea nici o grija.
Si nu numai ei, dar orice om si toti oamenii de acolo parca ar fi spalati pe creier. Dar intr-un sens pozitiv, daca se poate asa ceva. Adica mi-e mai mare dragul sa ma plimb ca sa observ toate lucrurile astea si raman fermecata toate perioada de timp petrecuta acolo, pana in momentul cand hurducaturile simtite in masina sau aparitia brusca si densa a mustelor imi atrag atentia ca am revenit acasa :)
Si atunci ma apuca o oarecare depresie, relativ fara sens in capul meu. Pentru ca eu, pe de alta parte, sunt o persoana foarte atasata de locul meu, de tara mea. Adica n-as fi in stare sa locuiesc acolo unde nu sunt si romani langa mine, cu care sa vorbesc si sa ma vaicaresc, asa cum ne sta noua bine.
Adica mi-e clar ca toate tarile astea, care fiecare in parte mi se pare o poveste in sine (din care m-as simti onorata sa fac si eu parte si in care mi-e frica sa pasesc, ca sa nu stric ceva din toate micile ei amanunte) nu m-ar putea retine foarte mult, pentru ca mie mi se face dor foarte repede de locul de unde vin.
Dar, pe de alta parte, de fiecare data cand vad primele "scene de viata" dintr-o alta tara, eu intru in urmatoarea poveste care o sa faca parte din cartea mea de basme, la batranete.

Toamna si eu

Sunt cateva lucruri bine definite care imi amintesc de toamna, mai ales ca eu ma simt foarte "acasa" atunci cand incepe sa se stinga din ce in ce mai mult caldura verii, pe care n-am agreat-o niciodata foarte mult, si toamna isi lasa ploile si frunzele libere.
Printre lucrurile astea se afla pungile fara numar, pline de castane, pe care le adunam cu obstinatie si cu nemiluita, pentru ca mi se parea ca niciodata nu sunt destule. Si acum ma bucur cand incep sa cada, si mai adun cate una, din cand in cand, pentru ca nu pot sa ma abtin si pentru ca isi depasesc cu un grad nivelul de "speciosenie", fiecare dintre ele fiind adunata dintr-un loc pe care apoi il tin minte si care inseamna cate ceva pentru mine.
Toamna mai insemna si strugurii mei speciali, cei numiti "capsunica", pe care ii gaseam numai la mamaia, si cu care ma indopam cand ii gaseam copti, si inca o fac (chiar daca acum ii mai gasesc numai la piata, si foarte rar).
Veneau si ploile reci si abundente odata cu toamna, in sufletul carora ma bagam cu un ghimpe, ca sa ma ploua si pe mine.
Si incepea si scoala, care de multe ori trebuie sa recunosc ca nu-mi displacea, pentru ca eu am fost un fel de "elev tocilar", si imi placea sa am treaba cu temele pe care le primeam de la scoala (mai putin la matematica, si alea erau cele mai multe intotdeauna).
Si poruumbuuuul, aparea porumbul!!! Nu ca acum, cand apare de prin august, eventual sfarsitul lui iulie si pana toamna deja nu se mai gaseste. De cativa ani buni, mi-a dat fusul orar "anual" peste cap, pentru ca porumbul m-ar fi ajutat oricand sa ma prind ca toamna aproape a venit, chiar daca n-as fi avut calendar si as fi fost exilata pe o insula pustie (unde e foarte interesant sa ma gandesc acuma: oare de unde as fi gasit porumb acolo? Dar ma rog, nu asta e important acum, sa revenim :)).
Si toamna incepeam sa arat cum imi placea mie mai mult, adica aveam cei mai multi pistrui, pentru ca soarele avea timp sa actioneze asupra mea o vara intreaga, astfel incat sa arat exact cum imi doream, cand incepea toamna.
Si frunzele. Adunam mult frunze pe care le mai gasesc si acum printre paginile cartilor unde le-am pus eu pe vremuri la pastrare. Si ma bucur si le las acolo, nu vreau sa le arunc. Am impresia ca in felul asta, poate ca traiesc inca, in hainele lor de gala, ruginii.
Bineinteles ca toamna se termina si vara, adica implicit si vacanta cea mare, in care aveam timp sa lenevesc si sa nu fac nimic in fiecare zi; chiar daca o parte din mine se bucura ca incepe scoala, o alta parte ramanea nostalgica dupa zilele de vacanta, care ma gaseau in tot felul de locuri frumoase.
Toamna e si a fost dintotdeauna a mea. Asa cum multi oameni sunt fericiti cand pot sa stea cat mai mult la soare si suporta destul de bine caldura, eu sunt fericita atunci cand pot sa ies afara pentru ca ploua. Si numai pentru ca ploua.
(Evident ca celalalt anotimp care ma minuneaza este primavara, tot din cauza culorilor - altfel de culori decat cele ale toamnei, si din cauza aerului emanat de ea. Si iarna, pentru ca presupune zapada multa pe care sa ma dau cu sania si cu care sa ma bat cu altii si pentru ca iarna e cea care cuprinde si aceasta alta forma de agregare a apei, preferata mie, si anume ninsoareaaa cu fulgii ei de zapada.
Cred ca am ajuns la o concluzie: era mult mai simplu sa spun ca mie nu-mi place vara. Ar fi inteles oricine atunci ce IMI place, in cazul asta).
Am primit leapsa cu lucrurile mele preferate legate de toamna de la Femeia simpla si o dau mai departe catre Maria M si Stef.

..