Taramul

1. E clar: pe mine n-o sa ma lase niciodata senzatia asta. De cand ma stiu, am simtit din partea unora dintre oamenii pe care ii cunosc, ca pentru ei viata e foarte usoara. Ce inteleg eu prin asta: am impresia ca ei nu au niciodata nici o problema, ca pentru ei totul e roz sau cel putin deschis la culoare, intotdeauna, in orice moment as avea curiozitatea sa-i intreb ce mai fac.
E foarte frustrant sentimentul, dar in acelasi timp, imi transmit si mie o stare de bine, o stare de "lasa-ma sa te las, si ce daca s-a intamplat aia si ailalta (care sunt lucruri rele si nefericite, desigur)?"
Imi place sa fiu cu oamenii astia, sa-i vad, sa rad cu ei, sa-mi imaginez ce frumos e acolo unde locuiesc ei, pe Taramul unei vieti perfecte si perfect asumate, care nu necesita mari eforturi pentru a fi traita, si care iti ofera ce numai cu gandul gandesti, pe loc orice vis indeplineste.
Si mi-am dat seama ca eu chiar cred ca ei exista: oamenii astia vesnic fericiti.
Da da, si chiar daca sunt intotdeauna intr-o stare de beatitudine fina, ei tot isi dau seama de asta, in contrast cu vorba aia care zice ca daca am fi mereu fericiti, n-am sti cu adevarat ce inseamna fericirea, neavand un sistem de referinta obiectiv si cu ce sa o comparam.
Deci asta zic: ei exista, dar va rog (cateodata) sa-i ia cineva de langa mine!!!

2. In alta ordine de idei, am terminat "Versetele satanice" si pot sa afirm cu mana pe inima ca este TOT un roman exceptional de-al lui Rushdie, si nu o insiruire de versuri din care sa nu inteleg nimic (eu nefiind deloc la curent cu Coranul), asa cum credeam eu.
L-am citit la fel de pe fuga, sa vad ce se intampla mai departe si de ce l-a salvat ala pe alalaltu si daca s-au deschis apele Marii Arabiei, si asa mai departe, asa cum mi se intampla cu fiecare carte pe care o scrie omu' asta.
Si daca erau lucruri pe care nu le intelegeam de la sine, tinand de islamism, atunci el avea felul lui de a face pe toti sa inteleaga. Fara sa atenteze la nici o idee sfanta. Si atunci m-am tot gandit, oare pentru ce e condamnat la moarte Rushdie? Pentru ca in debutul cartii, dupa ce se prabusesc cu avionul, doi oameni isi pierd credinta in Dumnezeu. Cam asta ar fi...
Aa, si pentru ca unuia dintre ei ii cresc dupa aceea coarne, i se transforma picioarele in copite, chestii din astea, iar celuilalt ii apare o aura permanenta deasupra capului, dar e in regula: amandoi revin la starea lor initiala pana in final.
Poate asta e si ideea de extras din toata cartea: cel care dobandise coarnele si toate cele se transformase in asa mare masura tocmai pentru ca sa fie accentuate toate stadiile de pierdere a credintei prin care a trecut. Dar el a redevenit el cel adevarat. Deci e in regula. Rushdie nu ne spune ca trebuie sa fim atei, nu aduce injurii nimanui, iar ironiile lui trebuie privite din baza catre sus, ca sa le intelegem.
Am inteles ca urmatoarea carte de Rushdie care trebuie sa apara e "Grimus". De-abia astept. "Anexez" in continuare niste citate din versete, care mi-au placut mie mai mult.
"Un aisberg inseamna apa care incearca sa fie pamant. Un munte - mai ales Himalaya, mai ales Everestul - e pamant care incearca sa se transforme in cer."
"E suficienta convingerea ferma ca un lucru e ceea ce e ca sa-l faca sa fie cu adevarat asa? Isaia a raspuns: Toti poetii cred ca da. Si in vremurile in care domnea imaginatia, aceasta convingere ferma a urnit muntii din loc. Dar nu multi sunt capabili sa fie ferm convinsi de ceva."