sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Traiasca Kilipirim!

Am reusit sa ajung anul acesta si la Kilipirim si la Gaudeamus (performanta cu care nu m-am mai "confruntat" pana acum). Bucuroasa si plina de avant "cumparator" de carti, am ajuns la Kilipirim, unde din cele 4 zile de targ, in 3 dintre ele m-am nimerit si eu pe acolo. Iar acolo se si merita sa te duci plin de entuziasm si cu increderea bine inradacinata in traditia targului, care porneste exact de la conceptul de "chilipir", adica sa venim cu mic cu mare, pentru ca vom gasi cele mai minunate carti pe care ni le dorim, dar la preturi mult mai mici.
Si asa a si fost. Am gasit o multime de carti. Si am si putut sa-mi cumpar din ele si sa cumpar si cadouri -carti de acolo, pentru alti oameni. Pentru ca exista o asa mare diversitate de subiecte tratate de toate editurile prezente, plus preturile care nu ne lasau drept la comentarii. Pentru ca erau chiar accesibile si nu doar cateva dintre ele. Reducerile se simteau in momentul in care constatai la iesire cate carti ai putut cumpara cu o suma limitata de care dispuneai.
Asa ca placut surprinsa si parca sub impresia ca paseam intr-o lume fermecata, construita dupa modelul pe care il am eu in minte, si unde exista toate cartile din lume (din care imi pot alege tot ce-mi doresc), m-am reintors si am tot cumparat si cumparat.
Dupa care s-a terminat treaba cu Kilipirimu' si a inceput Gaudeamus. Si am mers si acolo, stiind exact ce carti imi mai doream (le vazusem deja la Kilipirim) si mergand direct la standul respectiv pentru a le achizitiona.
Dar ce sa vezi? Nu, nu, nuuu, pai credeati ca si Gaudeamus este un targ de carte?
Ei bine, nu. Cel putin nu dupa acceptiunea pe care o dau eu termenului de "targ". Adica toate cartile aveau reduceri, dar nu pe care sa te bazezi. Erau reduse cam cu 1 leu, sa zicem maxim 3 lei fata de pretul lor normal din librarii.
Pai se compara cu reducerile de la Kilipirim, care ajungeau pana la 20 lei pentru o carte??!
Sunt de acord ca ideea aducerii la un loc a mai multor edituri este benefica pentru cine cauta anumite carti pe care i-a fost greu sa le gaseasca, dar ideea asta nu se cheama "targ".
Sau n-am inteles eu bine si singurul adevarat targ de carte este Kilipirimul?
In orice caz, am descoperit un avantaj personal si pentru Gaudeamus: am gasit "Grimus" de Rushdie si l-am si cumparat, dom'ne. La pret usor si insesizabil redus, dar ce mai conteaza daca e vorba de Rushdie.
Plus ca astia au si kurtos kolacs la Gaudeamus ;)

luni, 17 noiembrie 2008

Oamenii de baza exista!

Sunt cativa oameni care conteaza pentru mine si pentru omul care sunt acum. Adica oameni care m-au format, ca sa zic asa.
Si ma refer la felul ala de oameni pe care nu-i cunosti personal niciodata, dar de la care simti ca ai invatat multe lucruri, care la tine au prins imediat, fiind pe aceeasi lungime de unda.
Adica oamenii pe care i-ai citit, sau a caror muzica ai ascultat, sau pe care i-ai studiat cumva, pentru ca erau importanti in vreun fel pentru tine. Oamenii astia pentru mine sunt intangibili. In sensul ca ma enervez cu riscul sa ma fac rosie cu mici pete, daca cineva incearca sa-i discrediteze in fata mea.
Pentru ca pentru mine, ei sunt cei mai sus. Mi-as dori sa fiu la fel de desteapta ca ei, sau la fel de priceputa si pasionata de un singur lucru, astfel incat sa intrec orice performanta anterioara in domeniul respectiv.
Sunt oameni care au avut dezvoltata excesiv jumatatea dreapta a creierului, adica cea responsabila cu actele artistice, si nu cu cele logice sau rationale.
Dintre ei fac parte Paganini, Zola, Klimt, Fowles, Rushdie, Druon, Balzac, Ceaikovski, Pamuk, Pollock, si pentru ca atunci cand eram mica, ai mei ma duceau la tot felul de piese de teatru minunate pentru copii, aici se mai incadreaza si Anda Calugareanu, Adrian Titieni, Traian Stanescu, Marin Moraru, Radu Gheorghe (de la care am primit si bagheta cu care dirijase spectacolul, dupa ce, acoperita total de emotii, i-am oferit flori, la final).
Sunt niste lucruri legate de anumiti oameni, care nu se uita. Depinde ce fel de lucruri se dovedesc ele a fi, in functie de fiecare poveste prin care se strecoara viata fiecarui om (impresionat de cei care locuiesc la alt nivel si al caror rol este sa umple vieti).
Iar cand cresti mare, iti tot dai seama si recunosti in ceea ce ti se intampla, lucrurile frumoase pe care le-ai citit, le-ai ascultat, le-ai vazut, le-ai invatat datorita lor.
Viata mea de pana acum ar fi fost relativ deloc palpitanta si lipsita de un miez moale, palpabil si durabil, daca n-ar fi fost ei.
Si mi-am adus aminte de asta ascultand astazi niste Paganini. Pentru ca m-a facut sa-mi dau seama ca daca as fi continuat sa cant la vioara, poate as fi reusit sa interpretez pe cat de frumos a compus el, macar o parte din partiturile sale...

marți, 11 noiembrie 2008

Pasul in supranatural

Astazi mi s-a intamplat ceva care m-a facut sa cred (pe buna dreptate) ca am pasit intr-o lume paralela.
Dupa o asteptare de doua saptamani in care trebuia sa primesc niste bani pe card, am decis in ultima instanta sa ma duc si sa intreb forurile superioare ce se intampla cu banii mei si cam in ce perioada a vietii mele se preconizeaza ca o sa ajunga si la mine.
Asa ca, ajunsa in locul din care urma sa plec lamurita si total in tema in legatura cu banii mei ramasi undeva in eter, dupa treceri prin diferite birouri ca sa ajung pana la urma la persoana care chiar imi putea raspunde ceva exact, am ramas uimita. Pozitiv uimita, adica.
In primul rand, uimita de faptul ca in toate birourile alea intermediare, toata lumea mi-a raspuns frumos, calm si cu deferenta peste care nu ma asteptam in veci sa dau, intr-un loc unde de obicei lucreaza oamenii in relatii cu publicul. Deja mi se parea ceva dubios si destul de nelalocul lui, pana cand am ajuns in biroul CEL MARE, in acela pe care il cautam deja si nu stiam cum sa ajung la el.
Acolo, o domnisoara mi-a raspuns cu toate amanuntele intrebarilor mele, mi-a explicat pe indelete ce se intamplase cu banii si m-a linistit ca urmeaza sa intre pe card acum, cand se aranjasera toate lucrurile (care ii impiedicasera sa ajunga la mine mai curand :), dupa care a spus ceva care m-a facut sa ma intreb foarte serios unde ma aflu. Adica in ce tara, mai exact.
Ea a spus: "Imi cer scuze."
Poftim? Ea isi cere scuze mie (care da, le meritam, dar nu ma asteptam niciodata sa le primesc intr-un asa context)???
Pai in momentul ala, chiar daca erau lucruri de comentat si in mod normal, as fi mai avut de spus cate ceva, m-am blocat. Pentru ca aici nu ne aflam intr-un "mod normal", ci destul de extraordinar. Domnisoara respectiva m-a pus in situatia in care i-am zambit, i-am spus ca e in regula, i-am multumit si am iesit consternata pe usa.
Numai mie mi se pare ca ar fi toate lucrurile mult mai usor de rezolvat, daca nu s-ar enerva orice om din orice birou, numai cand te vede ca te apropii sa-l intrebi ceva, obligandu-l in felul asta sa isi faca munca pentru care este platit??!
Pai mi-a mai ars mie sa tip sau sa iau atitudine cand fata aia mi-a vorbit asa de frumos, mi-a explicat totul si la sfarsit si-a mai si cerut scuze?
Nu mi-a mai ars, mi s-a parut indeajuns :)

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Catelul pe care l-am cunoscut :)

Acum cateva zile, am vazut cel mai frumos catel din lume! Era un catel inimaginabil de frumos si de elegant si de educat, de pe strada, care era alb cu pete maro presarate pe alb, din cand in cand.
Dar maroul lui era o culoare pe care eu n-am mai vazut-o niciodata. Era parca maro cu un mov-maroniu, foarte frumos.
Am vorbit cu catelul inainte sa intre in pasajul de la Unirii, dupa care l-am pierdut din vedere destula vreme cat sa ma ingrijorez pentru el, pentru ca vazusem ca il deranjeaza afluenta de lume care il inconjura si in mijlocul careia circula si el, cum putea.
Asa ca am intrat si eu repede in pasaj, iar cand am ajuns de cealalta parte, cand deja imi pierdusem orice speranta sa-l mai vad pe catel si sa mai vorbesc putin cu el, ca mancare n-aveam la mine sa-i dau, cum mi-as fi dorit, si nici aparat sa fac poza celui mai frumos catel, nu aveam, cand am terminat de coborat scarile, era acolo. Tocmai cand sa cotesc spre stanga, el venea spre mine, probabil cautand un loc cu mai putini oameni grabiti in el. Asa ca i-am mai spus ceva si l-am privit cum se descurca el acolo la metrou, ca stiu sigur ca era un catel tare destept.
Si i-am accentuat faptul ca eu trec zilnic pe acolo, poate data viitoare aduc si niste mancare si ne imprietenim :)