Cel mai frumos oras

Care e motorul din spatele unui oras? Adica ce-l face pe el sa fie asa frumos si asa de altfel incat sa-ti doresti si te muti acolo?
Pentru mine asa un oras este (si a fost dintotdeauna) Brasovul. De cand ma stiu.
Am fost zilele trecute din nou prin Brasov, dupa mult timp care trecuse de cand fusesem ultima oara sa ma plimb pe strazile pe care le stiu doar eu. Si la fel de mult am resimtit ca eu acolo vreau sa stau.
E un oras asemanator cu Praga (idealul meu :), doar ca e la o scara mai mica. Deci intruneste cu succes tot ceea ce-mi doreste mie inimioara: cladiri vechi, foarte multe cladiri vechi, munti in jur, aer curat, apa rece si ok de baut la chiuveta (asta nefiind neaparat un criteriu dupa care imi aleg orasul de resedinta :)), strazi si stradute pe care sa te pierzi si sa te regasesti din nou.
Acolo totul e asa cum ar trebui sa fie.
P.S. Unde mai pui ca mi-am cumparat "Amurgul templierilor" de la Brasov, cu ocazia asta? :)

Eu si Uriah Heep :)

De ce am ajuns sa ma mandresc ca m-am retinut discret astazi sa cumpar o carte? (Bine, de fapt trei, dar oricum si daca ma hotaram, probabil cumparam una dintre ele).
Sa ma mandresc in sensul ca ma gandesc: "Foarte cugetat din partea mea, ca banii nu dau pe afara si mai bine o cumpar altadata, ca doar o sa existe pentru ceva vreme, nu se termina stocul de carti care ma intereseaza pe mine atat de repede."
Dar altadata tot atatia bani o sa am. Si m-am descurcat foarte bine cu ei, totusi, asa ca de ce n-as cumpara-o ACUM? Lucrul asta mi s-a revelat cand deja parasisem libraria care gazduia toate aceste carti, dar oricum, e promitator gandul.
Cartea nu e extraordinar de scumpa, se incadreaza in cotele moderne actuale de preturi pentru carti, ca mai toate au standarde mai ridicate acum. Si la urma urmei, sunt carti dom'ne; daca tot sunt taiati copaci (nu am trecut peste ce am scris in ultimul post :)), atunci sa platim pentru asta. Asa ca maine am sa o cumpar.
Cartea se cheama "Amurgul templierilor" de Hanny Alders si ar face bine sa fie faina asa cum o cred eu (in mare parte, istorica; doar de aia sunt fan "Regii blestemati", daca e in acelasi limbaj si are acelasi nivel de respectare a realitatii istorice, atunci e pentru mine).
Celelalte doua carti pe care mi le doream de acolo sunt: "Pamantul de sub talpile ei" de Rushdie si "Zapada" de Pamuk. Asta in caz ca vrea cineva sa-mi faca o surpriza :)))

Sunt poetica au ba?

Mi-am dat seama ce increngatura melancolica si sentimentala reprezinta creierul meu. Sau cel putin acea parte creierului care se ocupa oarecum de sentimente (daca exista asa ceva).
Acum ceva vreme, am vazut un film care mi-a placut pentru ca facea parte din categoria aia de filme care ma "obliga" ulterior vizionarii lui, sa ma tot gandesc si sa gasesc semnificatii care de fapt erau evidente. E un film care are lucruri de spus pe mai multe nivele, astfel incat e greu de inteles si de placut, pana nu te prinzi de tot ce vrea el sa spuna.
Filmul se cheama "It's All About Love" si e cam din 2003, parca. Daca m-as fi luat dupa inceputul lui, as fi fost sigura ca nu-mi place, pentru ca actiunea se petrece in anul 2041, sau asa ceva. Iar mie nu-mi plac filmele astea futuriste si oarecum fantastice, in care presupunem si visam cam cum o sa se petreaca lucrurile in viitor (eventual plangandu-ne de mila, pe buna dreptate). Dar mi-a placut mult (totusi, nu atat de mult ca "Gattaca", daca tot veni vorba de filme de genul asta).
Si am reusit eu singura sa fac o analogie in capul meu. Primul lucru care este absolut rupt de realitatea actuala, si ea rece si absenta de felul ei, este faptul ca pe strazi exista oameni morti. Pe strazi, la metrou, oriunde te duci, in orice loc public sau nu. Oamenii ramasi in viata s-au obisnuit deja cu ei si nimeni nu ramane cat de putin impresionat de asta; si in film, se stie si foarte clar de ce mor oamenii si intr-un fel, acelasi motiv este cel care ii sustine pe oameni in nepasarea si calmul lor notoriu.
Oamenii morti de peste tot au murit de tristete. Au murit pentru ca inima lor nu mai suporta... nimic.
Si mi-am dat seama ca exista si in zilele noastre asa ceva. Numai ca nu sunt oameni, ci sunt copaci. Sunt copaci morti peste tot, copaci taiati de oameni sau copaci trasniti in timpul furtunilor, copaci care au murit si care nu produc vreo zvacnire de tampla sau vreo parere de rau nimanui.
In zilele noastre si in realitatea noastra, copacii sunt oamenii morti din film.

Hateg (partea 2008)

Am fost din nou in Hateg, ca in fiecare an. Si am ajuns si pe la Densus, un loc care imi face foarte bine de fiecare data cand il vad, si in general, am tot colindat zona in lung si in lat.
Am pus si aici cateva poze.

Yahoo vrea sa fie singur!

Care e treaba cu Yahoo? Si daca tot exista, atunci n-ar trebui sa si functioneze???
Ca doar nu-i cer sa-mi prepare cartofi prajiti si copane de pui sau sa-mi faca manichiura frantuzeasca, situatii in care as intelege incapacitatea lui de a lucra eficient, doar incerc sa intru si eu ca omu' pe mail.
Al meeeeuuuu, pe mailul meu, caruia eu i-am dat numele si tot eu i-am pus si parola. Despre care acum imi apare acolo scris ca nu e buna, dom'ne...Cica sa ma mai gandesc, poate imi dau seama care o fi parola buna, ca asta pe care am stabilit-o eu nu mai e asa de "functionabila", dintr-o data.....
Si culmea e ca nici macar atunci cand recurg la masura extrema pentru mine, si anume aceea de a schimba parola, cand ajung pe pagina respectiva, imi spune Yahoo-ul cu tot atat de multa nonsalanta ca ce ii raspund eu acolo, adica numele si data mea de nastere, nu sunt corecte, ele necorespunzand cu ce date i-am furnizat eu in momentul inscrierii pe Yahoo (nu m-as mai fi inscris!).
Pai cum sa nu fie corecte, oamenii lui Dumnezeu, ca doar la fel ma chema si atunci, si de nascut odata m-am nascut!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Si m-am gandit ce m-am gandit, timp in care mi-au trecut nenumarate motive si cauze si scuze si probleme prin cap, si am ajuns la o concluzie: nu cred ca Yahoo e rasist sau exclusivist dintr-o data, sau orice de genul asta, de nu ma mai primeste in casuta mea de mail.
El e pur si simplu inadaptat social! Nu-i plac oamenii si pace. De ce e el obligat sa interactioneze intr-un mod pozitiv si ajutator cu atatea milioane de oameni?
Nu dom'ne, gata. Lui nu-i plac oamenii. Asa ca sa ne descurcam singuri.
Dar eu ce vina am, pana la urma?

Manicsiiii !! :)

Siiiiiiiiii..... am fost si la Manic Street Preachers! A fost al doilea cel mai frumos concert la care am fost vreodata, dupa Muse :)
A durat putin de tot, cel putin eu asa am simtit, dar a inceput mult mai devreme decat era programat, asa ca am prins si eu un concert pe zi, tot o premiera pentru mine. Unde pui ca au iesit si pozele mai faine. Au cantat asa frumos dar asa de putin, ca mai aveam nu stiu cate piese de "solicitat", daca ma intrebau si pe mine :( N-au cantat "Indian Summer" si "Tsunami", dar au cantat "Send Away The Tigers" si "Your Love Alone Is Not Enough" (chiar si fara Nina de la Cardigans :)
Am reusit sa stau destul de in fata, ca sa-i vad cat mai bine, plus ca Nicky Wire e inalt de felul lui, deci la concertul asta am observat si eu mai amplu ce se intampla pe scena. Ma bucur sa remarc ca am din ce in ce mai des sansa sa vad trupe de suflet de ale mele la noi aici in Romania. Si sa le fac cu mana din multime, zambind malefic, multumita ca m-au vazut (asa sunt eu convinsa, nu e neaparat adevarat :)
Foarte frumos au cantat si mi-a placut mult si microfonul decorat cu pufisori al lui Nicky Wire, fiind un punct important de reper pentru mine pentru facut poze ;) Si daca trece cineva care a fost la concertul lui Alanis cu privirea pe aici, il rog sa-mi spuna si mie daca a cantat "So Pure", pentru ca n-am ajuns si eu vineri la concert, cum era planul, si pentru ca asta e melodia mea preferataaa de la ea. Tare as vrea sa aud cum a fost de la cineva care chiar fost acolo.
Si pe langa ca am ratat-o pe Alanis, am mai gasit un motiv de deprimare: Manics astia au concert in cadrul unul festival din Irlanda, saptamana viitoare, unde o sa cante si REM :(((
Si tot ieri am vazut si Nouvelle Vague, pe care i-am descoperit si eu acum vreo luna si i-am tot ascultat de atunci, si m-am bucurat ca am avut ocazia sa-i vad in concert atat de curand.
Faina ziua de ieri de la Bestfest :)

Stingeti lumina! / Unde e galbenul de altadata?

Am doua intrebari...destul de problematice, zic eu.
In primul rand, care e treaba cu lumina de la mine din bloc?? De pe holul blocului, adica (sau cum s-o zice la spatiul ala comun dintre etaje).
Ce nu inteleg eu nici sa ma pici cu ceara este de ce sta lumina aia aprinsa in timpul zileeeeeiiiiii?
Va rog sa-mi explice cineva! Si asta demult, nu numai acum cand e vara si e deja lumina afara pana la 9 seara. Acum, pentru ca e mai recent momentul, pot spune ca lumina este aprinsa de pe la ora 5-6 dupa-amiaza, cam asa.
DEGEABA!!
Eu sunt una dintre persoanele (asta pentru ca imi place mie sa cred ca sunt mai multe, ca probabil oricum sunt numai eeeu, ca o batrana nebuna care n-are alta treaba) care merge sistematic jos la parter (numai acolo exista intrerupator pentru absolut toate etajele posibile), ca sa stinga dom'ne lumina.
Si o fi amuzant, n-am idee, dar eu am un motiv foarte bine intemeiat ca sa ma enervez oarecum in aceasta situatie: am citit destule articole si am vazut suficiente documentare ca sa stiu ca si lucrul asta dauneaza planetei si largeste pe zi ce trece golul din stratul de ozon!! Pe mine lucrul asta chiar ma intereseaza, chiar daca o sa am norocul sa mor inainte de sfarsitul lumii (nefiind nici el foarte departe)...
Ce-i asa de greu sa NU apesi butonul ala doar asa din inertie, cand vezi foarte clar in jurul tau si nu exista sanse sa te impiedici si sa suferi cine stie ce accidente tragice (caz in care imi asum actul meu si sunt pasibila la actionarea in justitie :))
Dar pana atunci, atata timp cat e lumina afara, se poate sa nu mai aprindem inutil luminileee?
A doua dilema care mi-a mai gadilat o circumvolutiune a creierului este: de ce se poarta atat de mult galbenul in vara asta?
Ma refer la galbenul ala tipator, cauzator de dureri ale ochilor, care mai tot timpul este atat de ocupat sa fie asortat el intre el, incat nu mai e asortat cu nimic altceva.
Si care este omniprezent in special la haine care sunt ele insele "tipatoare", chiar si fara ajutorul galbenului.
E foarte dubioasa treaba. Nu pricep ce are galbenul ala normal de nu-l poarta nimeni atat de des, galbenul ala pal si care nu apare ca nuanta singulara in toata tinuta doamnelor (adica la pantofi/shlapi, gentutza, fustitza, bluzitza).
Era frumos galbenul ala, mi-e dor de el..

REM la ei, REM nem la noi...

Am aflat cu tristete ce aproape o sa trec pe langa REM :(
Pe 16 august concerteaza la Budapesta si pe 17 august, ca sa ma enerveze si mai tare, au concert in cel mai frumos oras din lume, la Praga...(unde s-ar fi putut implini doua lucruri dintre cele mai frumoase si pline de bucurie pentru mine: sa revin la Praga si sa vad si REM-u' in concert).
Si inca ceva ce tot nu-mi da pace: daca tot merg la Budapesta, de ce nimeni dintre toti oamenii ocupati sa aduca trupe faine in Romania nu s-a gandit sa le sugereze sa dea si pe la noi? Ca doar nu cer atat de multi bani incat sa nu-i poata plati, ca in ultimii ani au tot fost concerte cu trupe pe care nu ma asteptam sa le vad la noi prea curand (macar visul cu Muse mi l-am implinit:) si care ma gandesc ca nici ele n-au fost prea ieftine.
Ooof, poate intr-o zi cu soare o sa aflu ca vin si REM la noi. Chiar daca o sa am 90 de ani si o sa merg cu bastonul sa ma intalnesc la o vorba cu o batranica prietena cu mine, care si ea asteapta cu nerabdare sa vina la noi in concert...... Cranberries, de exemplu (hai ca ma intind cam mult acum, ca doar nu pot sa fiu eu doua batranici deodata :).

Ignoranta si incredere

Pai am ajuns si eu la diferite nivele in viata mea, iar astazi am atins unul nou si neinvestigat: acela al pierderii admiratiei pentru un om. Sa nu exagerez acum, n-am pierdut chiar tot din ce gandeam eu pozitiv despre persoana asta, dar nu ati simtit niciodata ca ati ramas intr-atat de mirat de un gest sau o actiune sau o consecinta care vine din partea cuiva despre care credeati numai lucruri bune?
Asa mi s-a intamplat mie.
In sensul ca in tot timpul asta care s-a scurs pana acum, de cand am putut eu sa incep sa cuget si sa-mi dau seama pe cine e cazul sa plac si de la cine am lucruri de invatat, in tot acest timp deci, mi-am selectat cu grija cateva persoane din viata mea cu care vreau sa seman cand ma fac mare.
In mai multe sensuri: ca gandire pozitiva in fata lucrurilor rele care se intampla, ca inteligenta si pricepere in lucruri care ma pasioneaza si pe mine, ca sobrietate si eleganta a firii, ca disponibilitate de a ajuta pe altii, si in multe alte sensuri.
Iar acum cred ca am pierdut unul din oamenii astia.
Dar hai sa ma testez daca am invatat ceva de la cei care sunt mereu optimisti: mi-am dat seama ca in acelasi context in care m-am indepartat de acel cineva, altcineva m-a surprins prin felul in care si-a dat seama ca e nevoie sa-mi spuna o vorba buna.
Si nu in ultimul rand, am gasit un citat care m-a ajutat. Mark Twain spunea asa: "Pentru a reuşi în viaţă aveţi nevoie doar de ignoranţă şi de încredere."
Am priceput :)

My Sharona

Niste liniste pentru creierul meu!!

Oriunde ma duc, se construiesc lucruri. Cladiri, toalete, scari, in general lucruri care erau in buna stare de functionare si nu necesitau nici o imbunatatire, absolut in nici un sens.
Si asta se intampla de cateva luni.
Iar cand spun "oriunde", ma refer ca peste tot. Sa incep cu momentul in care ies in lume: in fata blocului meu, intr-o curte in care a locuit o batranica de cand eram eu mica, nu mai exista nimic din gospodaria ei si acum se inalta inca o cladire noua, despre care am senzatia ca o sa fie si ceva care sa ajute socializarii si imprietenirii intre oameni, adica un restaurant sau o carciumioara, nu stiu exact...
Apoi, cand sa ies iar la suprafata, in pasajul de la Universitate tot darama oamenii aia la scari si le fac la loc, de mult timp, nici nu-mi mai amintesc cand au inceput. Iar saptamana asta au atentat exact la partea de scari pe care urc si eu zilnic, pai nu?
In sfarsit, cand ajung la mine la scoala, ei binee, acolo "problematice" erau toaletele. Care arata acum ca dupa un razboi destul de dramatic, adica interiorul lor este complet daramat, iar acum tot construiesc la ele sau ceva fac ei. Asta intamplandu-se, desigur, la 5 metri de usa biroului meu.
In asa fel incat, atunci cand nu ii aud pe cei de afara care maltrateaza scarile de la pasajul de la Universitate, ii aud pe astialalti, la 5 metri si o usa inchisa departare de mine.
Si acasa, bineinteles, sunt astia cu restaurantul lor.
Cam asa m-am prins eu ca oriunde ma duc, degeaba. Tendinta asta in "modernizarea" orasului este peste tot unde sunt si eu.
Aaa, si mi-am mai amintit ceva. Cand sa beau si eu un cico la o terasa in centrul vechi al orasului meu drag si aflat in ample lucrari de modernizare si infrumusetare, acolo se aflau niste masinarii imense, care scoteau piatra cubica si o puneau in remorca unui camion. Activitate inceputa dupa ce ma asezasem si incepusem sa ma relaxez, ca doar nu inainte.

Please fasten your death belts!

Am citit o carte care m-a intristat intr-un mod acut: "Toti oamenii sunt muritori" de Simone de Beauvoir. Numai din titlu, nu m-ar fi lovit diferitele dileme de care m-am impiedicat (si am cazut) dupa ce am citit cartea. Ca nu ma afecteaza momentan atat de mult faptul ca o sa mor, adica stiu asta, e in regula, ma tot obisnuiesc cu gandul, dar nu e un capat de lume..
Dar totul devine problematic dupa ce incepi sa citesti, si tot citesti pana termini si ramai mai nelamurit decat erai cand ai inceput cartea. Mai nelamurit si mai ales, intrebandu-te de ce ai o asa stringenta nevoie de raspunsuri, daca tot nu prea iti pasa de asta pana acum? De asta, adica de moarte, desigur.
Pai cum de ce? Pentru ca aici in carte, personajul principal este un om care nu poate muri. Un om nemuritor. Si asta pentru ca si-a dorit si a gasit un mijloc prin care putea sa ramana el singur pana la capatul timpurilor, singur... numai el si sobolanul pe care a testat metoda nemuririi.
Dar trec 500 ani, trec 700 ani si omul asta chipurile norocos s-a cam saturat, nu mai resimte nici o bucurie si nici un anotimp, nici o lacrima, nici o manie si nici o convingere sincera in fata vreunei cauze. El vrea pur si simplu acum sa poata muri.
Vrea sa fie ca toti ceilalti oameni, cum fusese si el la inceput, atunci cand era muritor si cand simtea totul din plin, cand se infuria cu adevarat, cand lupta in razboaie care il puteau ucide si cand iubea cu tot sufletul, pentru TOATA viata.
Are amintiri ale oamenilor pe care i-a iubit in toate sutele de ani care au trecut si in secolul XX, este internat timp de 30 ani intr-un spital de nebuni, unde nici macar nu se simte nelalocul lui. Ce are de pierdut? Cel putin e altceva.
In momentul in care apare el in povestire, e un om imobil. Isi petrece zilele stand pe un scaun, in mijlocul unei gradini, ascultand. Ascultand orice. Ascultand si nimic. Zile la rand. A terminat orice ar fi putut avea de facut si incearca sa faca sa treaca tot timpul din lume mai repede. Numai ca tot timpul din lume nu se termina niciodata.
Si oricine ii stie secretul il invidiaza. Iar el ar vrea sa fie in locul oricarui om care poate hotari momentul si felul in care sa moara.
N-am vrut sa povestesc aici chiar toata cartea, poate mai vrea si altcineva sa o citeasca, insa acum am o dilema. Si e bine spus "acum", pentru ca inainte chiar nu ma invarteam prea mult cu gandul in jurul mortii. Si ma intreb acum asa: nu e de ajuns o viata de om ca sa simti tot, ca sa vezi tot, ca sa stii tot, ar fi nevoie de mai mult timp. Dar doar atat. Nu de tot timpul din lume. Doar de mai mult timp...
Poate solutia problemei care continua sa se dezvolte in capul meu ar fi ca fiecare om sa aiba un buton pe care sa poata apasa atunci cand vrea sa moara. Si numai atunci.
Iar butonul sa apara doar in momentul cand simte ca vrem cu adevarat asta, cand stie ca nu e nici un dubiu, cand nu mai e nevoie sa intrebe ca americanii :"Are you suuure?"
Dar atunci ar trebui sa fim siguri NOI, mai intai..

Ce bine ar fi daca ar avea camasile butoane...

Din categoria "Mama ei de gramatica!", am de spus urmatoarele: eram astazi intr-un magazin de bijuterii, plimbandu-mi privirea peste tot felul de minunatii, cand aud undeva in dreapta mea asa:
"Butoane pentru camasi aveeeti?"
La care vanzatoarea, contrariata si intrigata si probabil usor amuzata si chiar mirata, a raspuns:
"Adica butoni?"
"Daaa, da, butoni.." si-a dat seama interlocutoarea ei cam cat de alambicato-umoristic pocise bietul cuvant.
Dupa care n-am mai prins nimic din discutie, despre care am dubii ca a luat sfarsit chiar atunci si acolo (neexistand "butoane" pentru camasi in respectivul magazin), dar am ramas cu un zambet pe fata inca ceva vreme.

No milk today

Taramul

1. E clar: pe mine n-o sa ma lase niciodata senzatia asta. De cand ma stiu, am simtit din partea unora dintre oamenii pe care ii cunosc, ca pentru ei viata e foarte usoara. Ce inteleg eu prin asta: am impresia ca ei nu au niciodata nici o problema, ca pentru ei totul e roz sau cel putin deschis la culoare, intotdeauna, in orice moment as avea curiozitatea sa-i intreb ce mai fac.
E foarte frustrant sentimentul, dar in acelasi timp, imi transmit si mie o stare de bine, o stare de "lasa-ma sa te las, si ce daca s-a intamplat aia si ailalta (care sunt lucruri rele si nefericite, desigur)?"
Imi place sa fiu cu oamenii astia, sa-i vad, sa rad cu ei, sa-mi imaginez ce frumos e acolo unde locuiesc ei, pe Taramul unei vieti perfecte si perfect asumate, care nu necesita mari eforturi pentru a fi traita, si care iti ofera ce numai cu gandul gandesti, pe loc orice vis indeplineste.
Si mi-am dat seama ca eu chiar cred ca ei exista: oamenii astia vesnic fericiti.
Da da, si chiar daca sunt intotdeauna intr-o stare de beatitudine fina, ei tot isi dau seama de asta, in contrast cu vorba aia care zice ca daca am fi mereu fericiti, n-am sti cu adevarat ce inseamna fericirea, neavand un sistem de referinta obiectiv si cu ce sa o comparam.
Deci asta zic: ei exista, dar va rog (cateodata) sa-i ia cineva de langa mine!!!

2. In alta ordine de idei, am terminat "Versetele satanice" si pot sa afirm cu mana pe inima ca este TOT un roman exceptional de-al lui Rushdie, si nu o insiruire de versuri din care sa nu inteleg nimic (eu nefiind deloc la curent cu Coranul), asa cum credeam eu.
L-am citit la fel de pe fuga, sa vad ce se intampla mai departe si de ce l-a salvat ala pe alalaltu si daca s-au deschis apele Marii Arabiei, si asa mai departe, asa cum mi se intampla cu fiecare carte pe care o scrie omu' asta.
Si daca erau lucruri pe care nu le intelegeam de la sine, tinand de islamism, atunci el avea felul lui de a face pe toti sa inteleaga. Fara sa atenteze la nici o idee sfanta. Si atunci m-am tot gandit, oare pentru ce e condamnat la moarte Rushdie? Pentru ca in debutul cartii, dupa ce se prabusesc cu avionul, doi oameni isi pierd credinta in Dumnezeu. Cam asta ar fi...
Aa, si pentru ca unuia dintre ei ii cresc dupa aceea coarne, i se transforma picioarele in copite, chestii din astea, iar celuilalt ii apare o aura permanenta deasupra capului, dar e in regula: amandoi revin la starea lor initiala pana in final.
Poate asta e si ideea de extras din toata cartea: cel care dobandise coarnele si toate cele se transformase in asa mare masura tocmai pentru ca sa fie accentuate toate stadiile de pierdere a credintei prin care a trecut. Dar el a redevenit el cel adevarat. Deci e in regula. Rushdie nu ne spune ca trebuie sa fim atei, nu aduce injurii nimanui, iar ironiile lui trebuie privite din baza catre sus, ca sa le intelegem.
Am inteles ca urmatoarea carte de Rushdie care trebuie sa apara e "Grimus". De-abia astept. "Anexez" in continuare niste citate din versete, care mi-au placut mie mai mult.
"Un aisberg inseamna apa care incearca sa fie pamant. Un munte - mai ales Himalaya, mai ales Everestul - e pamant care incearca sa se transforme in cer."
"E suficienta convingerea ferma ca un lucru e ceea ce e ca sa-l faca sa fie cu adevarat asa? Isaia a raspuns: Toti poetii cred ca da. Si in vremurile in care domnea imaginatia, aceasta convingere ferma a urnit muntii din loc. Dar nu multi sunt capabili sa fie ferm convinsi de ceva."