Sila

Nu stiu multe amanunte, pentru ca n-am avut rabdarea si inclinatia sa ma uit la stiri mai pe larg, dar stiu indeajuns despre marea vanatoare a "regilor" lumii (sau Europei, ca nu stiu de unde erau toti marii granguri care au fost prezenti) care a avut loc la invitatia lui Tiriac, incat sa ma cam enervez.
Adica e treaba lor (oarecum) ca isi gasesc placerea si vad viata mai roz daca omoara niste mistreti, ceea ce nu e exclusiv treaba lor oricum, dar sa zicem.
Insa sa trebuiasca sa si stim noi, prostimea care ne inghesuim sa respiram si sa traim pe langa ei, sa vedem la stiri timp de trei zile ce s-a mai intamplat la aceasta mareata vanatoare si cati mistreti au mai fost executati intre timp, si ce poze si-au facut milionarii cu gusturi alese, impreuna cu cele mai frumoase dintre animalele pe care le-au omorat, si probabil sa ma mai si bucur pentru ei, atunci simt cum mi se dezvolta rapid un mare dinte impotriva tuturor trivialitatilor de care sunt in stare oamenii pe planeta asta.
Sunt convinsa ca sunt o multime de lucruri care se petrec in lume si care sunt ingrozitoare si cu care n-as fi de acord si as trece prin aceleasi stadii de revolta si indemn la lupta comuna impotriva lor, dar cel putin, nu ajung pana la mine toate atrocitatile astea (altfel nu le pot spune). Adica stiu ca ele exista, dar nu mi se da ocazia sa ma consum pentru fiecare cruzime din lume, pentru ca nu aflu de fiecare in parte si am doar o viziune generala si exterioara a lucrurilor.
Dar cand e vorba mai ales de animale, care pentru mine sunt un punct sensibil si au fost dintotdeauna, mi se aduna laolalta toate imaginile cu animale pe care n-am putut sa le iau si sa le cresc eu (pentru ca nu incapeau la mine acasa), si care sunt cele mai frumoase si mai prietenoase fiinte din lume, atunci sunt total in afara problemei. E mai mult decat ca nu inteleg de ce e nevoie sa te "simti bine" omorand animale. Nu mi-e clar prin cate "hobby-uri" ratate a fost nevoie sa treaca acesti milionari tristi, fara preocupatii si fara gust pentru viata, ca sa decida ca au gasit savoarea care le lipsea si sensul vietii in impuscat mistreti!!!

Rushdie e un poet?

In "Pamantul de sub talpile ei", Rushdie zice asa, printre altele:
"In vecinatatea ei nimic nu mai era ferm. Pamantul tremura si, desigur, fisurile se propagau in ea din crestet pana in talpi, iar fisurile din fapturile omenesti pana la urma se casca, asemenea crapaturilor din pamantul ranit."
E foarte sensibil in cartea asta, foarte uman si fragil, iar mie mi se pare ca-mi explica cum sunt eu.
E uimitor pentru mine cand imi dau seama ca geniul unui scriitor poate merge pana acolo incat intelege si descrie diferitele forme de a fi ale oamenilor, si in acelasi timp ii insumeaza pe toti intr-o mare de suferinte, neimpliniri si copilarii netraite.
Nu ma vad in tot ceea ce sunt personajele lui, dar cred ca felul cum simt ele se intalneste si in afara povestilor lui imaginare.
Mi se pare ca Rushdie e un poet care scrie proza si de asta e genial.

Eu si Carturesti :)

Am fost pentru prima oara la Carturesti. Asta pentru ca eu am crezut ca, dupa cum se vede de afara ca e de frumos, probabil totul acolo e foarte scump si poate ma obliga oamenii aia sa stau acolo sa beau ceai (care o fi si el scump, desigur), asa ca mai bine nu ma complic si stau linistita acasa.
Dar cum am primit de la mos un voucher (despre care am aflat ce e cam acum jumatate de an :)) de sa ma duc sa-mi cumpar eu de el ce vreau de acolo, m-am dus cat ai zice peste, si tare bine am facut. Ca am ramas fermecata, vreau eeeu sa cumpar magazinul ala cu tot ce are el inauntru si eventual sa-l inchid (cu mine acolo), ca sa pot ramane tihnita sa beau tot ceaiul ala in timp ce citesc toate cartile care se gasesc la Carturesti. Si vorba aia, nu sunt putine.
Adica dupa ce ca au vreo trei etaje, pozitionate foarte frumos si in toate partile, mai au si nu stiu cate incaperi la fiecare etaj, in care sunt de gasit diferite minunatii :)
Dupa ce am trecut mult prea pasager prin toate incaperile, mi-am ales intr-un final patru carti, dintre care am renuntat la una, pentru ca m-am gandit ca o sa urmeze destul de repede sa o cumpar si pe ea si pe inca o carte pe care mi-o doream, deci am ramas la trei carti, la final.
Sunt importanta si am voucher, dar daca as cumpara toate cartile, n-as mai putea simti bucuria aia datile viitoare cand vreau sa ma intorc la Carturesti :)
Si cartile cumparate sunt: "Pamantul de sub talpile ei" de Rushdie (pe care o vanez demult, iar acum am gasit-o si cu o reducere foarte mare fata de alte librarii unde am mai vizitat-o de nenumarate ori), cu care acum ma pot numi posesoarea fericita a tuturor cartilor de Rushdie aparute la noi, "Surorile Boleyn" de Phillipa Gregory, pe care mi-o doream de cand am auzit de existenta ei (:), si "Enigma cavalerilor templieri - Istorie si legaturi mistice" de Marilyn Hopkins, o carte care arata ca un fel de enciclopedie si care vine sa ma sprijine (impreuna cu cea mentionata anterior) in vechile mele obsesii in legatura cu templierii, respectiv cu Henry VIII.
Asa ca sunt foarte incantata de cartile mele si mai lasati-ma in pace, ca ma duc sa citesc :)))

Later edit: nu ma pot numi deloc fericita posesoare a tuturor cartilor de Rushdie aparute la noi, pentru ca azi tocmai ce m-am pomenit descoperind "Patrii imaginare" (care nu e roman, e un fel de interviu atotcuprinzator cu el, despre diversi scriitori si diverse probleme), si dupa ce am cautat pe internet, am inteles, oarecum impacata cu situatia mea de "neposesoare" atotputernica, ca imi lipsesc si "Dincolo de limite" si "Orient, Occident", si ele aparute deja la noi :(...

Probleme domestice

Dom'ne, cred ca vorbim limbi diferite. Eu si oamenii care fumeaza in locuri mici si inchise, adica.
Si pe langa lucrul asta, probabil ca ei nici nu citesc vreodata ce tot insirui eu aicea pe blog, dovada ca nu sunt la curent cu demersul meu anterior cu privire la fumatul pe scara rulanta :))
De aceea ma gandesc ca a fost posibil sa intru in liftul de la mine din bloc si sa ma inec instantaneu.
Nici nu stiu ce sa mai zic, mi se pare logic si la mintea cocosului ca in primul rand e un semn de grosolanie fata de ceilalti oameni care merg cu liftul ala. In alea maxim 10-15 secunde in care ajungi pana la etajul cel mai de sus, sa zicem (la mine in bloc, 10), cred ca e mult mai palpitant mai bine sa te gandesti ce frumos o sa fie cand ajungi acasa si o sa poti in sfarsit sa iti aprinzi o tigara, adica eu as fi mult mai incantata de sentimentul de anticipatie si m-as concentra asupra lui. Ca doar n-o fi foc.
Si in momentul cand ma inec din aceasta cauza exterioara mie, asa imi vine sa pornesc pe urma celui care a transformat liftul in salon de asteptare pentru fumatori, incat nu ma mai opreste decat faptul ca n-am nici o pista...
Adica omul ala a coborat din lift de suficient de mult timp incat sa se fi indepartat de bloc sau sa fi intrat intr-unul dintre apartamente, si de suficient de putin timp incat fumul pe care l-a lasat in urma sa nu se fi pierdut inca in neant. Deci n-am nici o sansa.
Poate ma mobilizez si pun un afis in lift pe care sa scrie: "Acesta este un lift care va duce atat de repede la orice etaj, incat nici macar nu e nevoie sa va aprindeti o tigara!" Si daca tot sunt la capitolul asta, pun si afisul la parter, langa intrerupator (pe care mi-l doream demult acolo) pe care sa scrie: "Nu aprindeti lumina in bloc cat e zi afara!".
Ca eu am multe probleme :)

Imnul american in plina glorie

Nu prea vreau eu sa pun multe clipuri p-aici, dar asta chiar ma obsedeaza, asa ca aranjez blogul de fata cu secventa cu pricina :))

Trachimbrod

Uooof, am vazut un film asa de frumoos!! Se cheama "Everything is Illuminated" (e un film din 2005, deci pacat ca nu l-am vazut mai demult) si in primul rand i-am observat muzica. Care e muzica gen Kusturica si e foarte in acord cu ce se intampla in film.
Mare parte din film e formata din muzica, pe masura ce personajele merg cu un trabant bleu in cautarea unui sat care nu mai exista.
E un film care in prima jumatate a lui m-a facut sa rad si sa ma simt destul de acasa (actiunea se petrece in Ucraina), dupa care a devenit o poveste trista, care isi cauta finalul si care rezoneaza dintr-o alta, petrecuta in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Iar spre final, vietile pe care mi-as fi dorit sa le vad zambind, au zambit si s-au gasit acolo unde trebuiau sa fie.
Daca ar fi sa-mi aleg un moment preferat din tot filmul, (gandindu-ma ca as vrea sa mi-l amintesc ca pe un film vesel, ca asa si vreau ;), atunci momentul meu de maxim ras ar fi cel in care, dupa oprirea trenului in gara, evreului american sosit in Ucraina (in cautarea unor lucruri prea complicate ca sa le explic eu aici) i se canta imnul Statelor Unite, de catre cei care il asteptau. Cantatul producandu-se in acelasi stil mentionat mai sus :))
Ala a marcat pentru mine punctul umoristico-ironistic culminant al filmului, ca sa zic asa. Ca sa nu mai zic de Sammy Davis Jr. Jr., care este cainele filmului si care e "dement", dupa cum il descriu chiar stapanii lui, dar care mie mi s-a parut ca pana la urma da dovada de mai mult decat un strop de sensibilitate.
Foarte fain film.
Aa, si pasajul de final al filmului este edificator pentru a intelege mai cu precizie decat banuiam eu de ce "totul este iluminat"...
Iar Trachimbrod este satul care nu mai exista.

Edith Piaf

Am vazut filmul "La Môme". N-am cuvinte.

Hîc! Eu cu cine votez?!

Intre timp, mi-a mai trecut. Dar m-am intristat de tot cu alegerile astea.
Adica eu chiar fiind asa cum sunt, plina de zel si prezenta la orice votare, pentru oricat de mic scop se face ea, eu sunt acolo sa votez pentru ca asa trebuie si vreau sa-mi marchez optiunea intr-un fel, deci asa cum ma manifest eu, plina de simt civic, cred ca voi inceta sa ma mai comport ca atare.
Pai orice fac, tot aia ies dom'ne. Eu merg si votez acolo cu optimism si cu speranta ca macar pana cand mor eu, o sa fie altfel la noi aicea in Romania (eventual sa fie intr-un fel care sa-mi reverbereze in cap senzatia ca sunt altundeva, asa cum povesteam mai demult ca mi se intampla in momentul cand pasesc in alta tara). Dar nuuu, nici gand de asa ceva.
Oricat de multi mi se par mie oamenii care vor vota ca mine, deci alimentandu-mi optimismul si increderea ca nu sunt singura, nu am rezolvat nimic!
Nici eu si nici toti oamenii aia.
Am trecut peste nostalgia absentei taranistilor, cu care imi doresc eu de fapt sa votez, adica am incercat sa nu ma mai gandesc ca de data asta, la alegerile de duminica, nici macar nu s-au aflat pe liste cu vreun candidat. Si totusi, stiind asta, am mers la vot, pentru ca m-am gandit bine si mi se parea ca totusi pot gasi cu cine sa votez si sa nu-mi para rau.
Dar nici asa n-am reusit sa intorc situatia catre punctul meu de vedere. Au luat si liberalii procente bune, dar nu se afla intre primele doua partide votate de popor.
Si e destul de frustrant cand mergi sa votezi cu sentimentul ca o sa poti face ceva catre bine, prin simplul tau gest, dar descoperi ulterior ca si cu tine, si fara tine, mare diferenta nu era...
Pe de alta parte, daca nu m-as fi dus, nu m-as fi simtit eu bine cu mine insami.
Asa ca nu stiu ce o sa fac data viitoare cand se voteaza, dar am impresia ca data viitoare se voteaza chiar presedintele acestei mirobolante tari, deci ma indoiesc ca am sa ratez ocazia :)

Traiasca Kilipirim!

Am reusit sa ajung anul acesta si la Kilipirim si la Gaudeamus (performanta cu care nu m-am mai "confruntat" pana acum). Bucuroasa si plina de avant "cumparator" de carti, am ajuns la Kilipirim, unde din cele 4 zile de targ, in 3 dintre ele m-am nimerit si eu pe acolo. Iar acolo se si merita sa te duci plin de entuziasm si cu increderea bine inradacinata in traditia targului, care porneste exact de la conceptul de "chilipir", adica sa venim cu mic cu mare, pentru ca vom gasi cele mai minunate carti pe care ni le dorim, dar la preturi mult mai mici.
Si asa a si fost. Am gasit o multime de carti. Si am si putut sa-mi cumpar din ele si sa cumpar si cadouri -carti de acolo, pentru alti oameni. Pentru ca exista o asa mare diversitate de subiecte tratate de toate editurile prezente, plus preturile care nu ne lasau drept la comentarii. Pentru ca erau chiar accesibile si nu doar cateva dintre ele. Reducerile se simteau in momentul in care constatai la iesire cate carti ai putut cumpara cu o suma limitata de care dispuneai.
Asa ca placut surprinsa si parca sub impresia ca paseam intr-o lume fermecata, construita dupa modelul pe care il am eu in minte, si unde exista toate cartile din lume (din care imi pot alege tot ce-mi doresc), m-am reintors si am tot cumparat si cumparat.
Dupa care s-a terminat treaba cu Kilipirimu' si a inceput Gaudeamus. Si am mers si acolo, stiind exact ce carti imi mai doream (le vazusem deja la Kilipirim) si mergand direct la standul respectiv pentru a le achizitiona.
Dar ce sa vezi? Nu, nu, nuuu, pai credeati ca si Gaudeamus este un targ de carte?
Ei bine, nu. Cel putin nu dupa acceptiunea pe care o dau eu termenului de "targ". Adica toate cartile aveau reduceri, dar nu pe care sa te bazezi. Erau reduse cam cu 1 leu, sa zicem maxim 3 lei fata de pretul lor normal din librarii.
Pai se compara cu reducerile de la Kilipirim, care ajungeau pana la 20 lei pentru o carte??!
Sunt de acord ca ideea aducerii la un loc a mai multor edituri este benefica pentru cine cauta anumite carti pe care i-a fost greu sa le gaseasca, dar ideea asta nu se cheama "targ".
Sau n-am inteles eu bine si singurul adevarat targ de carte este Kilipirimul?
In orice caz, am descoperit un avantaj personal si pentru Gaudeamus: am gasit "Grimus" de Rushdie si l-am si cumparat, dom'ne. La pret usor si insesizabil redus, dar ce mai conteaza daca e vorba de Rushdie.
Plus ca astia au si kurtos kolacs la Gaudeamus ;)

Oamenii de baza exista!

Sunt cativa oameni care conteaza pentru mine si pentru omul care sunt acum. Adica oameni care m-au format, ca sa zic asa.
Si ma refer la felul ala de oameni pe care nu-i cunosti personal niciodata, dar de la care simti ca ai invatat multe lucruri, care la tine au prins imediat, fiind pe aceeasi lungime de unda.
Adica oamenii pe care i-ai citit, sau a caror muzica ai ascultat, sau pe care i-ai studiat cumva, pentru ca erau importanti in vreun fel pentru tine. Oamenii astia pentru mine sunt intangibili. In sensul ca ma enervez cu riscul sa ma fac rosie cu mici pete, daca cineva incearca sa-i discrediteze in fata mea.
Pentru ca pentru mine, ei sunt cei mai sus. Mi-as dori sa fiu la fel de desteapta ca ei, sau la fel de priceputa si pasionata de un singur lucru, astfel incat sa intrec orice performanta anterioara in domeniul respectiv.
Sunt oameni care au avut dezvoltata excesiv jumatatea dreapta a creierului, adica cea responsabila cu actele artistice, si nu cu cele logice sau rationale.
Dintre ei fac parte Paganini, Zola, Klimt, Fowles, Rushdie, Druon, Balzac, Ceaikovski, Pamuk, Pollock, si pentru ca atunci cand eram mica, ai mei ma duceau la tot felul de piese de teatru minunate pentru copii, aici se mai incadreaza si Anda Calugareanu, Adrian Titieni, Traian Stanescu, Marin Moraru, Radu Gheorghe (de la care am primit si bagheta cu care dirijase spectacolul, dupa ce, acoperita total de emotii, i-am oferit flori, la final).
Sunt niste lucruri legate de anumiti oameni, care nu se uita. Depinde ce fel de lucruri se dovedesc ele a fi, in functie de fiecare poveste prin care se strecoara viata fiecarui om (impresionat de cei care locuiesc la alt nivel si al caror rol este sa umple vieti).
Iar cand cresti mare, iti tot dai seama si recunosti in ceea ce ti se intampla, lucrurile frumoase pe care le-ai citit, le-ai ascultat, le-ai vazut, le-ai invatat datorita lor.
Viata mea de pana acum ar fi fost relativ deloc palpitanta si lipsita de un miez moale, palpabil si durabil, daca n-ar fi fost ei.
Si mi-am adus aminte de asta ascultand astazi niste Paganini. Pentru ca m-a facut sa-mi dau seama ca daca as fi continuat sa cant la vioara, poate as fi reusit sa interpretez pe cat de frumos a compus el, macar o parte din partiturile sale...

Pasul in supranatural

Astazi mi s-a intamplat ceva care m-a facut sa cred (pe buna dreptate) ca am pasit intr-o lume paralela.
Dupa o asteptare de doua saptamani in care trebuia sa primesc niste bani pe card, am decis in ultima instanta sa ma duc si sa intreb forurile superioare ce se intampla cu banii mei si cam in ce perioada a vietii mele se preconizeaza ca o sa ajunga si la mine.
Asa ca, ajunsa in locul din care urma sa plec lamurita si total in tema in legatura cu banii mei ramasi undeva in eter, dupa treceri prin diferite birouri ca sa ajung pana la urma la persoana care chiar imi putea raspunde ceva exact, am ramas uimita. Pozitiv uimita, adica.
In primul rand, uimita de faptul ca in toate birourile alea intermediare, toata lumea mi-a raspuns frumos, calm si cu deferenta peste care nu ma asteptam in veci sa dau, intr-un loc unde de obicei lucreaza oamenii in relatii cu publicul. Deja mi se parea ceva dubios si destul de nelalocul lui, pana cand am ajuns in biroul CEL MARE, in acela pe care il cautam deja si nu stiam cum sa ajung la el.
Acolo, o domnisoara mi-a raspuns cu toate amanuntele intrebarilor mele, mi-a explicat pe indelete ce se intamplase cu banii si m-a linistit ca urmeaza sa intre pe card acum, cand se aranjasera toate lucrurile (care ii impiedicasera sa ajunga la mine mai curand :), dupa care a spus ceva care m-a facut sa ma intreb foarte serios unde ma aflu. Adica in ce tara, mai exact.
Ea a spus: "Imi cer scuze."
Poftim? Ea isi cere scuze mie (care da, le meritam, dar nu ma asteptam niciodata sa le primesc intr-un asa context)???
Pai in momentul ala, chiar daca erau lucruri de comentat si in mod normal, as fi mai avut de spus cate ceva, m-am blocat. Pentru ca aici nu ne aflam intr-un "mod normal", ci destul de extraordinar. Domnisoara respectiva m-a pus in situatia in care i-am zambit, i-am spus ca e in regula, i-am multumit si am iesit consternata pe usa.
Numai mie mi se pare ca ar fi toate lucrurile mult mai usor de rezolvat, daca nu s-ar enerva orice om din orice birou, numai cand te vede ca te apropii sa-l intrebi ceva, obligandu-l in felul asta sa isi faca munca pentru care este platit??!
Pai mi-a mai ars mie sa tip sau sa iau atitudine cand fata aia mi-a vorbit asa de frumos, mi-a explicat totul si la sfarsit si-a mai si cerut scuze?
Nu mi-a mai ars, mi s-a parut indeajuns :)

Catelul pe care l-am cunoscut :)

Acum cateva zile, am vazut cel mai frumos catel din lume! Era un catel inimaginabil de frumos si de elegant si de educat, de pe strada, care era alb cu pete maro presarate pe alb, din cand in cand.
Dar maroul lui era o culoare pe care eu n-am mai vazut-o niciodata. Era parca maro cu un mov-maroniu, foarte frumos.
Am vorbit cu catelul inainte sa intre in pasajul de la Unirii, dupa care l-am pierdut din vedere destula vreme cat sa ma ingrijorez pentru el, pentru ca vazusem ca il deranjeaza afluenta de lume care il inconjura si in mijlocul careia circula si el, cum putea.
Asa ca am intrat si eu repede in pasaj, iar cand am ajuns de cealalta parte, cand deja imi pierdusem orice speranta sa-l mai vad pe catel si sa mai vorbesc putin cu el, ca mancare n-aveam la mine sa-i dau, cum mi-as fi dorit, si nici aparat sa fac poza celui mai frumos catel, nu aveam, cand am terminat de coborat scarile, era acolo. Tocmai cand sa cotesc spre stanga, el venea spre mine, probabil cautand un loc cu mai putini oameni grabiti in el. Asa ca i-am mai spus ceva si l-am privit cum se descurca el acolo la metrou, ca stiu sigur ca era un catel tare destept.
Si i-am accentuat faptul ca eu trec zilnic pe acolo, poate data viitoare aduc si niste mancare si ne imprietenim :)

Tărâmul fermecat

Eu sunt naiva (ma rog, m-am mai vindecat, dar au ramas ceva ceva urme). Si acum ma refer la felul cum relationez eu cu diferite lucruri si oameni.
De exemplu, cu alte tari. N-o sa ma poata nimeni convinge in veci ca si in alte tari sunt oameni tristi sau oameni saraci sau ca poate subzista cu greu si suferinta in asa de minunate tari.
Pentru mine, din momentul cand am pus pasul in alta tara, gata, s-a taiat firul. Sunt intr-un alt taram, in care totul e curat, aerul e nepoluat si curat ca la inceputul lumii, oamenii iti zambesc si daca "indraznesti" sa-i intrebi ceva, iti raspund frumos si ajutator, ospatarii si in general oamenii care sunt angajati ca sa isi desfasoare activitatea in relatie cu alti oameni, ei bine, ei sunt mereu amabili si parca n-ar avea nici o grija.
Si nu numai ei, dar orice om si toti oamenii de acolo parca ar fi spalati pe creier. Dar intr-un sens pozitiv, daca se poate asa ceva. Adica mi-e mai mare dragul sa ma plimb ca sa observ toate lucrurile astea si raman fermecata toate perioada de timp petrecuta acolo, pana in momentul cand hurducaturile simtite in masina sau aparitia brusca si densa a mustelor imi atrag atentia ca am revenit acasa :)
Si atunci ma apuca o oarecare depresie, relativ fara sens in capul meu. Pentru ca eu, pe de alta parte, sunt o persoana foarte atasata de locul meu, de tara mea. Adica n-as fi in stare sa locuiesc acolo unde nu sunt si romani langa mine, cu care sa vorbesc si sa ma vaicaresc, asa cum ne sta noua bine.
Adica mi-e clar ca toate tarile astea, care fiecare in parte mi se pare o poveste in sine (din care m-as simti onorata sa fac si eu parte si in care mi-e frica sa pasesc, ca sa nu stric ceva din toate micile ei amanunte) nu m-ar putea retine foarte mult, pentru ca mie mi se face dor foarte repede de locul de unde vin.
Dar, pe de alta parte, de fiecare data cand vad primele "scene de viata" dintr-o alta tara, eu intru in urmatoarea poveste care o sa faca parte din cartea mea de basme, la batranete.

Toamna si eu

Sunt cateva lucruri bine definite care imi amintesc de toamna, mai ales ca eu ma simt foarte "acasa" atunci cand incepe sa se stinga din ce in ce mai mult caldura verii, pe care n-am agreat-o niciodata foarte mult, si toamna isi lasa ploile si frunzele libere.
Printre lucrurile astea se afla pungile fara numar, pline de castane, pe care le adunam cu obstinatie si cu nemiluita, pentru ca mi se parea ca niciodata nu sunt destule. Si acum ma bucur cand incep sa cada, si mai adun cate una, din cand in cand, pentru ca nu pot sa ma abtin si pentru ca isi depasesc cu un grad nivelul de "speciosenie", fiecare dintre ele fiind adunata dintr-un loc pe care apoi il tin minte si care inseamna cate ceva pentru mine.
Toamna mai insemna si strugurii mei speciali, cei numiti "capsunica", pe care ii gaseam numai la mamaia, si cu care ma indopam cand ii gaseam copti, si inca o fac (chiar daca acum ii mai gasesc numai la piata, si foarte rar).
Veneau si ploile reci si abundente odata cu toamna, in sufletul carora ma bagam cu un ghimpe, ca sa ma ploua si pe mine.
Si incepea si scoala, care de multe ori trebuie sa recunosc ca nu-mi displacea, pentru ca eu am fost un fel de "elev tocilar", si imi placea sa am treaba cu temele pe care le primeam de la scoala (mai putin la matematica, si alea erau cele mai multe intotdeauna).
Si poruumbuuuul, aparea porumbul!!! Nu ca acum, cand apare de prin august, eventual sfarsitul lui iulie si pana toamna deja nu se mai gaseste. De cativa ani buni, mi-a dat fusul orar "anual" peste cap, pentru ca porumbul m-ar fi ajutat oricand sa ma prind ca toamna aproape a venit, chiar daca n-as fi avut calendar si as fi fost exilata pe o insula pustie (unde e foarte interesant sa ma gandesc acuma: oare de unde as fi gasit porumb acolo? Dar ma rog, nu asta e important acum, sa revenim :)).
Si toamna incepeam sa arat cum imi placea mie mai mult, adica aveam cei mai multi pistrui, pentru ca soarele avea timp sa actioneze asupra mea o vara intreaga, astfel incat sa arat exact cum imi doream, cand incepea toamna.
Si frunzele. Adunam mult frunze pe care le mai gasesc si acum printre paginile cartilor unde le-am pus eu pe vremuri la pastrare. Si ma bucur si le las acolo, nu vreau sa le arunc. Am impresia ca in felul asta, poate ca traiesc inca, in hainele lor de gala, ruginii.
Bineinteles ca toamna se termina si vara, adica implicit si vacanta cea mare, in care aveam timp sa lenevesc si sa nu fac nimic in fiecare zi; chiar daca o parte din mine se bucura ca incepe scoala, o alta parte ramanea nostalgica dupa zilele de vacanta, care ma gaseau in tot felul de locuri frumoase.
Toamna e si a fost dintotdeauna a mea. Asa cum multi oameni sunt fericiti cand pot sa stea cat mai mult la soare si suporta destul de bine caldura, eu sunt fericita atunci cand pot sa ies afara pentru ca ploua. Si numai pentru ca ploua.
(Evident ca celalalt anotimp care ma minuneaza este primavara, tot din cauza culorilor - altfel de culori decat cele ale toamnei, si din cauza aerului emanat de ea. Si iarna, pentru ca presupune zapada multa pe care sa ma dau cu sania si cu care sa ma bat cu altii si pentru ca iarna e cea care cuprinde si aceasta alta forma de agregare a apei, preferata mie, si anume ninsoareaaa cu fulgii ei de zapada.
Cred ca am ajuns la o concluzie: era mult mai simplu sa spun ca mie nu-mi place vara. Ar fi inteles oricine atunci ce IMI place, in cazul asta).
Am primit leapsa cu lucrurile mele preferate legate de toamna de la Femeia simpla si o dau mai departe catre Maria M si Stef.

..