In salbaticie

Ceea ce nu spune nici pe departe povestea filmului. Pentru ca filmul e format din atat de multe amanunte care au facut viata personajului deosebita, incat numai cuvintele "in salbaticie" sunt prea putin cuprinzatoare...
Filmul se cheama "Into The Wild" si povesteste viata lui Christopher Johnson McCandless, un om care a vrut sa traiasca departe de rautatile, banalitatile, meschinariile si toate micile griji ale oamenilor.
Asa ca dupa terminarea facultatii, si-a inceput calatoria. A trecut prin toata America si in fiecare loc in care a poposit mai mult timp, a intalnit oameni care l-au invatat lucruri.
Si mereu a mers mai departe, lasandu-i in urma pe oamenii care insemnasera realizarea mai multor credinte de viata pentru el. Cu unii dintre ei s-a reintalnit apoi, pe altii nu i-a mai revazut niciodata.
Cred ca este un film despre dorinta simpla a fiecarui om, aflata la radacina tuturor altor dorinte, aceea de a impacheta rucsacu' si de a pleca unde vezi cu ochii. Ca doar cumva ne descurcam noi.
Si e posibil. Am vazut ca se poate sa mergi pe drum tu singur, sa treci rauri si sa traiesti unde sunt numai copaci in jurul tau, sau sa iti pui cortul in mijlocul desertului, e posibil sa te bucuri de sansa de a vorbi cu oamenii pe care ii intalnesti pe parcurs, care iti dau diferite sfaturi, sa fii atat de liber incat sa poti pleca oricand, avandu-i mereu cu tine pe cei care te-au ajutat sau te-au iubit sau te-au intalnit.
E un film atat de frumos in sine, si cu atat mai frumos cu cat povesteste despre un om care a existat. Un om care a facut toate lucrurile astea si care a putut fi fericit in viata lui scurta.
Dar care totusi a ajuns la concluzia ca: "Fericirea exista, dar ea poate fi traita numai cand este impartasita."
O lunga perioada de timp, el a fost singur si fericit. Probabil pentru ca se "alimentase" deja de la oamenii pe care ii intalnise pe drumul lui.
Dar la un moment dat, i s-a epuizat "fericirea alimentata".
Exista si o carte despre el. Se cheama tot "Into The Wild" si este scrisa de Jon Krakauer. Dupa carte, Sean Penn a facut scenariul si a regizat filmul asta minunat.

Punga mea nu e punga ta

Mi-am dat eu seama ca multe dintre lucrurile de care tot povestesc eu aici si ma tot plang sunt despre probleme destul de domestice, asa...
Si cu ceva destul de pragmatic revin si acum: pungile de la Cora nu ma plac, dom'ne.
Prima oara cand am fost la Cora, dupa ce introdusesera ei moda cu pungile cele mari pe care le cumperi odata si mergi dupa aceea asigurat intotdeauna la ei la cumparaturi, ca acum ai punga, deci prima oara dupa aceasta "implementare" relativ benefica pentru mediu, am vrut si eu sa cumpar punga mare si folositoare.
Dar nu se poateee! Pai nu, pentru ca acel casier la care m-am nimerit eu nu avea propriile pungi mari pentru a le pune in vanzare, si a indraznit sa mearga si sa ia cateva de la o casiera alaturata, moment in care s-a declansat furtuna si tipetele isterice ale respectivei colege: "Du-te singur si ia-ti si tu pungi, ca si eu m-am dus!! Ce iei din pungile mele??!"
Asa ca bietul si lenesul om s-a intors la casa lui, a zambit tamp si a spus: "Nu pot sa va dau pungi mari, ca nu ma lasa... Nu vreti mai bine doua pungi mici?"
Eram oricum prea fascinata de interactiunea evident pozitiva si colegiala dintre cei doi, si am zis ok, e in regula.
A doua oara cand am mers la Cora, nu mai aveau pungi mari pe stoc. Deloc. S-au terminat toate.
Alaltaieri, aveau pungi, dar de o singura culoare. Roz. Atat. Numa' ce se vede.
Asa ca am ramas tot fara punga mare si n-o sa ajung niciodata sa salvez planeta in ritmul asta :((

At my most beautiful

Si asa m-am simtit si eu azi, ca parca era primavara...

No tour tonight

Probabil toate trupele pe care mi le doresc eu in Romania s-au vorbit intre ele. Ca am tooot cautat sa vad date de turneu care ar putea posibil sa includa si Romania, dar nu numai ca nu o includ, nici macar nu fac turnee, pentru moment.
Toate trupele astea ale mele :(
Adica REM, Cardigans, Red Hot Chili Peppers, Coldplay (care au turnee, dar in mare parte, pe alte continente). Iar de Cranberries ce sa mai zic, ca am impresia ca ei nici nu mai canta...
Sunt foarte deprimata cu aceasta ocazie.
Ma mai incalzeste putin ca vin Moby, Franz Ferdinand si Killers la Bestfest , si ca pe 13 februarie, Travis au concert la Madrid (la care o prietena de-a mea chiar s-ar fi putut duce, daca imprejurarile erau altele. Asta ma face si pe mine sa ma simt aproapeeee). Pai tot e bine, ca e pe aici, pe continentul asta. (Ca sa nu-mi mai amintesc cum au fost REM la festivalu' de la Sziget de anu' trecut si eu habar n-am avut. In timp util adica, sa-mi pot vinde ce mai am pe acasa ca sa reusesc si eu sa merg :)
Deci ce sa mai zic?... Presupun ca pot merge la concertele lor si cand o sa am o varsta mai respectabila decat cea pe care o am acum, dar nu prea mai am rabdareee! :((

Servetelele de aur (acuuum, si cu balsam!)

Eh, am ajuns sa traiesc si asta! Am indraznit si eu sa imi doresc un pachet de servetele, si in acest scop, sa ma transport chiar pana la usile Mega Image si sa-mi incerc norocul. Stiu ca nu exista gama larga din care pot sa aleg, care exista in alte supermarketuri mai mari, dar nu-mi trecea prin minte ca aici n-o sa gasesc decat cateva, dintre care am facut greseala sa aleg Kleenex.
Stiind ca marca asta a fost mereu printre cele nu atat de ieftine, dar totusi nu-mi imaginam cat costa. Si nici nu puteam sa descopar pretul, pentru ca la Mega Image preturile sunt asezate foarte aiurea, astfel incat pretul pe care il cauti este pe undeva pe acolo, dar nu exact deasupra sau dedesubtul produsului respectiv, ci in zona....
E adevarat ca iti lasa imaginatia sa zburde libera si iti dezvolta partea aia a creierului care se ocupa cu creativitatea, dar pentru mine a fost prea scump acest exercitiu imaginativ.
Servetelele mele, care se gaseau in numar de 8 pachetele in pachetul mare, au costat nici mai mult, nici mai putin de 8,49 lei. Noi. Iar pe bon apar sub numele magic si elegant de "batiste cu balsam".
Pai zi asa, ca mi s-a luat o piatra de pe inimaaaa, daca sunt cu balsam, atuncea da, dom'ne.
Pai cat ma asteptam sa coste, aaaaa???!

Sila

Nu stiu multe amanunte, pentru ca n-am avut rabdarea si inclinatia sa ma uit la stiri mai pe larg, dar stiu indeajuns despre marea vanatoare a "regilor" lumii (sau Europei, ca nu stiu de unde erau toti marii granguri care au fost prezenti) care a avut loc la invitatia lui Tiriac, incat sa ma cam enervez.
Adica e treaba lor (oarecum) ca isi gasesc placerea si vad viata mai roz daca omoara niste mistreti, ceea ce nu e exclusiv treaba lor oricum, dar sa zicem.
Insa sa trebuiasca sa si stim noi, prostimea care ne inghesuim sa respiram si sa traim pe langa ei, sa vedem la stiri timp de trei zile ce s-a mai intamplat la aceasta mareata vanatoare si cati mistreti au mai fost executati intre timp, si ce poze si-au facut milionarii cu gusturi alese, impreuna cu cele mai frumoase dintre animalele pe care le-au omorat, si probabil sa ma mai si bucur pentru ei, atunci simt cum mi se dezvolta rapid un mare dinte impotriva tuturor trivialitatilor de care sunt in stare oamenii pe planeta asta.
Sunt convinsa ca sunt o multime de lucruri care se petrec in lume si care sunt ingrozitoare si cu care n-as fi de acord si as trece prin aceleasi stadii de revolta si indemn la lupta comuna impotriva lor, dar cel putin, nu ajung pana la mine toate atrocitatile astea (altfel nu le pot spune). Adica stiu ca ele exista, dar nu mi se da ocazia sa ma consum pentru fiecare cruzime din lume, pentru ca nu aflu de fiecare in parte si am doar o viziune generala si exterioara a lucrurilor.
Dar cand e vorba mai ales de animale, care pentru mine sunt un punct sensibil si au fost dintotdeauna, mi se aduna laolalta toate imaginile cu animale pe care n-am putut sa le iau si sa le cresc eu (pentru ca nu incapeau la mine acasa), si care sunt cele mai frumoase si mai prietenoase fiinte din lume, atunci sunt total in afara problemei. E mai mult decat ca nu inteleg de ce e nevoie sa te "simti bine" omorand animale. Nu mi-e clar prin cate "hobby-uri" ratate a fost nevoie sa treaca acesti milionari tristi, fara preocupatii si fara gust pentru viata, ca sa decida ca au gasit savoarea care le lipsea si sensul vietii in impuscat mistreti!!!

Rushdie e un poet?

In "Pamantul de sub talpile ei", Rushdie zice asa, printre altele:
"In vecinatatea ei nimic nu mai era ferm. Pamantul tremura si, desigur, fisurile se propagau in ea din crestet pana in talpi, iar fisurile din fapturile omenesti pana la urma se casca, asemenea crapaturilor din pamantul ranit."
E foarte sensibil in cartea asta, foarte uman si fragil, iar mie mi se pare ca-mi explica cum sunt eu.
E uimitor pentru mine cand imi dau seama ca geniul unui scriitor poate merge pana acolo incat intelege si descrie diferitele forme de a fi ale oamenilor, si in acelasi timp ii insumeaza pe toti intr-o mare de suferinte, neimpliniri si copilarii netraite.
Nu ma vad in tot ceea ce sunt personajele lui, dar cred ca felul cum simt ele se intalneste si in afara povestilor lui imaginare.
Mi se pare ca Rushdie e un poet care scrie proza si de asta e genial.

Eu si Carturesti :)

Am fost pentru prima oara la Carturesti. Asta pentru ca eu am crezut ca, dupa cum se vede de afara ca e de frumos, probabil totul acolo e foarte scump si poate ma obliga oamenii aia sa stau acolo sa beau ceai (care o fi si el scump, desigur), asa ca mai bine nu ma complic si stau linistita acasa.
Dar cum am primit de la mos un voucher (despre care am aflat ce e cam acum jumatate de an :)) de sa ma duc sa-mi cumpar eu de el ce vreau de acolo, m-am dus cat ai zice peste, si tare bine am facut. Ca am ramas fermecata, vreau eeeu sa cumpar magazinul ala cu tot ce are el inauntru si eventual sa-l inchid (cu mine acolo), ca sa pot ramane tihnita sa beau tot ceaiul ala in timp ce citesc toate cartile care se gasesc la Carturesti. Si vorba aia, nu sunt putine.
Adica dupa ce ca au vreo trei etaje, pozitionate foarte frumos si in toate partile, mai au si nu stiu cate incaperi la fiecare etaj, in care sunt de gasit diferite minunatii :)
Dupa ce am trecut mult prea pasager prin toate incaperile, mi-am ales intr-un final patru carti, dintre care am renuntat la una, pentru ca m-am gandit ca o sa urmeze destul de repede sa o cumpar si pe ea si pe inca o carte pe care mi-o doream, deci am ramas la trei carti, la final.
Sunt importanta si am voucher, dar daca as cumpara toate cartile, n-as mai putea simti bucuria aia datile viitoare cand vreau sa ma intorc la Carturesti :)
Si cartile cumparate sunt: "Pamantul de sub talpile ei" de Rushdie (pe care o vanez demult, iar acum am gasit-o si cu o reducere foarte mare fata de alte librarii unde am mai vizitat-o de nenumarate ori), cu care acum ma pot numi posesoarea fericita a tuturor cartilor de Rushdie aparute la noi, "Surorile Boleyn" de Phillipa Gregory, pe care mi-o doream de cand am auzit de existenta ei (:), si "Enigma cavalerilor templieri - Istorie si legaturi mistice" de Marilyn Hopkins, o carte care arata ca un fel de enciclopedie si care vine sa ma sprijine (impreuna cu cea mentionata anterior) in vechile mele obsesii in legatura cu templierii, respectiv cu Henry VIII.
Asa ca sunt foarte incantata de cartile mele si mai lasati-ma in pace, ca ma duc sa citesc :)))

Later edit: nu ma pot numi deloc fericita posesoare a tuturor cartilor de Rushdie aparute la noi, pentru ca azi tocmai ce m-am pomenit descoperind "Patrii imaginare" (care nu e roman, e un fel de interviu atotcuprinzator cu el, despre diversi scriitori si diverse probleme), si dupa ce am cautat pe internet, am inteles, oarecum impacata cu situatia mea de "neposesoare" atotputernica, ca imi lipsesc si "Dincolo de limite" si "Orient, Occident", si ele aparute deja la noi :(...

Probleme domestice

Dom'ne, cred ca vorbim limbi diferite. Eu si oamenii care fumeaza in locuri mici si inchise, adica.
Si pe langa lucrul asta, probabil ca ei nici nu citesc vreodata ce tot insirui eu aicea pe blog, dovada ca nu sunt la curent cu demersul meu anterior cu privire la fumatul pe scara rulanta :))
De aceea ma gandesc ca a fost posibil sa intru in liftul de la mine din bloc si sa ma inec instantaneu.
Nici nu stiu ce sa mai zic, mi se pare logic si la mintea cocosului ca in primul rand e un semn de grosolanie fata de ceilalti oameni care merg cu liftul ala. In alea maxim 10-15 secunde in care ajungi pana la etajul cel mai de sus, sa zicem (la mine in bloc, 10), cred ca e mult mai palpitant mai bine sa te gandesti ce frumos o sa fie cand ajungi acasa si o sa poti in sfarsit sa iti aprinzi o tigara, adica eu as fi mult mai incantata de sentimentul de anticipatie si m-as concentra asupra lui. Ca doar n-o fi foc.
Si in momentul cand ma inec din aceasta cauza exterioara mie, asa imi vine sa pornesc pe urma celui care a transformat liftul in salon de asteptare pentru fumatori, incat nu ma mai opreste decat faptul ca n-am nici o pista...
Adica omul ala a coborat din lift de suficient de mult timp incat sa se fi indepartat de bloc sau sa fi intrat intr-unul dintre apartamente, si de suficient de putin timp incat fumul pe care l-a lasat in urma sa nu se fi pierdut inca in neant. Deci n-am nici o sansa.
Poate ma mobilizez si pun un afis in lift pe care sa scrie: "Acesta este un lift care va duce atat de repede la orice etaj, incat nici macar nu e nevoie sa va aprindeti o tigara!" Si daca tot sunt la capitolul asta, pun si afisul la parter, langa intrerupator (pe care mi-l doream demult acolo) pe care sa scrie: "Nu aprindeti lumina in bloc cat e zi afara!".
Ca eu am multe probleme :)

Imnul american in plina glorie

Nu prea vreau eu sa pun multe clipuri p-aici, dar asta chiar ma obsedeaza, asa ca aranjez blogul de fata cu secventa cu pricina :))

Trachimbrod

Uooof, am vazut un film asa de frumoos!! Se cheama "Everything is Illuminated" (e un film din 2005, deci pacat ca nu l-am vazut mai demult) si in primul rand i-am observat muzica. Care e muzica gen Kusturica si e foarte in acord cu ce se intampla in film.
Mare parte din film e formata din muzica, pe masura ce personajele merg cu un trabant bleu in cautarea unui sat care nu mai exista.
E un film care in prima jumatate a lui m-a facut sa rad si sa ma simt destul de acasa (actiunea se petrece in Ucraina), dupa care a devenit o poveste trista, care isi cauta finalul si care rezoneaza dintr-o alta, petrecuta in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Iar spre final, vietile pe care mi-as fi dorit sa le vad zambind, au zambit si s-au gasit acolo unde trebuiau sa fie.
Daca ar fi sa-mi aleg un moment preferat din tot filmul, (gandindu-ma ca as vrea sa mi-l amintesc ca pe un film vesel, ca asa si vreau ;), atunci momentul meu de maxim ras ar fi cel in care, dupa oprirea trenului in gara, evreului american sosit in Ucraina (in cautarea unor lucruri prea complicate ca sa le explic eu aici) i se canta imnul Statelor Unite, de catre cei care il asteptau. Cantatul producandu-se in acelasi stil mentionat mai sus :))
Ala a marcat pentru mine punctul umoristico-ironistic culminant al filmului, ca sa zic asa. Ca sa nu mai zic de Sammy Davis Jr. Jr., care este cainele filmului si care e "dement", dupa cum il descriu chiar stapanii lui, dar care mie mi s-a parut ca pana la urma da dovada de mai mult decat un strop de sensibilitate.
Foarte fain film.
Aa, si pasajul de final al filmului este edificator pentru a intelege mai cu precizie decat banuiam eu de ce "totul este iluminat"...
Iar Trachimbrod este satul care nu mai exista.

Edith Piaf

Am vazut filmul "La Môme". N-am cuvinte.

Hîc! Eu cu cine votez?!

Intre timp, mi-a mai trecut. Dar m-am intristat de tot cu alegerile astea.
Adica eu chiar fiind asa cum sunt, plina de zel si prezenta la orice votare, pentru oricat de mic scop se face ea, eu sunt acolo sa votez pentru ca asa trebuie si vreau sa-mi marchez optiunea intr-un fel, deci asa cum ma manifest eu, plina de simt civic, cred ca voi inceta sa ma mai comport ca atare.
Pai orice fac, tot aia ies dom'ne. Eu merg si votez acolo cu optimism si cu speranta ca macar pana cand mor eu, o sa fie altfel la noi aicea in Romania (eventual sa fie intr-un fel care sa-mi reverbereze in cap senzatia ca sunt altundeva, asa cum povesteam mai demult ca mi se intampla in momentul cand pasesc in alta tara). Dar nuuu, nici gand de asa ceva.
Oricat de multi mi se par mie oamenii care vor vota ca mine, deci alimentandu-mi optimismul si increderea ca nu sunt singura, nu am rezolvat nimic!
Nici eu si nici toti oamenii aia.
Am trecut peste nostalgia absentei taranistilor, cu care imi doresc eu de fapt sa votez, adica am incercat sa nu ma mai gandesc ca de data asta, la alegerile de duminica, nici macar nu s-au aflat pe liste cu vreun candidat. Si totusi, stiind asta, am mers la vot, pentru ca m-am gandit bine si mi se parea ca totusi pot gasi cu cine sa votez si sa nu-mi para rau.
Dar nici asa n-am reusit sa intorc situatia catre punctul meu de vedere. Au luat si liberalii procente bune, dar nu se afla intre primele doua partide votate de popor.
Si e destul de frustrant cand mergi sa votezi cu sentimentul ca o sa poti face ceva catre bine, prin simplul tau gest, dar descoperi ulterior ca si cu tine, si fara tine, mare diferenta nu era...
Pe de alta parte, daca nu m-as fi dus, nu m-as fi simtit eu bine cu mine insami.
Asa ca nu stiu ce o sa fac data viitoare cand se voteaza, dar am impresia ca data viitoare se voteaza chiar presedintele acestei mirobolante tari, deci ma indoiesc ca am sa ratez ocazia :)

Traiasca Kilipirim!

Am reusit sa ajung anul acesta si la Kilipirim si la Gaudeamus (performanta cu care nu m-am mai "confruntat" pana acum). Bucuroasa si plina de avant "cumparator" de carti, am ajuns la Kilipirim, unde din cele 4 zile de targ, in 3 dintre ele m-am nimerit si eu pe acolo. Iar acolo se si merita sa te duci plin de entuziasm si cu increderea bine inradacinata in traditia targului, care porneste exact de la conceptul de "chilipir", adica sa venim cu mic cu mare, pentru ca vom gasi cele mai minunate carti pe care ni le dorim, dar la preturi mult mai mici.
Si asa a si fost. Am gasit o multime de carti. Si am si putut sa-mi cumpar din ele si sa cumpar si cadouri -carti de acolo, pentru alti oameni. Pentru ca exista o asa mare diversitate de subiecte tratate de toate editurile prezente, plus preturile care nu ne lasau drept la comentarii. Pentru ca erau chiar accesibile si nu doar cateva dintre ele. Reducerile se simteau in momentul in care constatai la iesire cate carti ai putut cumpara cu o suma limitata de care dispuneai.
Asa ca placut surprinsa si parca sub impresia ca paseam intr-o lume fermecata, construita dupa modelul pe care il am eu in minte, si unde exista toate cartile din lume (din care imi pot alege tot ce-mi doresc), m-am reintors si am tot cumparat si cumparat.
Dupa care s-a terminat treaba cu Kilipirimu' si a inceput Gaudeamus. Si am mers si acolo, stiind exact ce carti imi mai doream (le vazusem deja la Kilipirim) si mergand direct la standul respectiv pentru a le achizitiona.
Dar ce sa vezi? Nu, nu, nuuu, pai credeati ca si Gaudeamus este un targ de carte?
Ei bine, nu. Cel putin nu dupa acceptiunea pe care o dau eu termenului de "targ". Adica toate cartile aveau reduceri, dar nu pe care sa te bazezi. Erau reduse cam cu 1 leu, sa zicem maxim 3 lei fata de pretul lor normal din librarii.
Pai se compara cu reducerile de la Kilipirim, care ajungeau pana la 20 lei pentru o carte??!
Sunt de acord ca ideea aducerii la un loc a mai multor edituri este benefica pentru cine cauta anumite carti pe care i-a fost greu sa le gaseasca, dar ideea asta nu se cheama "targ".
Sau n-am inteles eu bine si singurul adevarat targ de carte este Kilipirimul?
In orice caz, am descoperit un avantaj personal si pentru Gaudeamus: am gasit "Grimus" de Rushdie si l-am si cumparat, dom'ne. La pret usor si insesizabil redus, dar ce mai conteaza daca e vorba de Rushdie.
Plus ca astia au si kurtos kolacs la Gaudeamus ;)

Oamenii de baza exista!

Sunt cativa oameni care conteaza pentru mine si pentru omul care sunt acum. Adica oameni care m-au format, ca sa zic asa.
Si ma refer la felul ala de oameni pe care nu-i cunosti personal niciodata, dar de la care simti ca ai invatat multe lucruri, care la tine au prins imediat, fiind pe aceeasi lungime de unda.
Adica oamenii pe care i-ai citit, sau a caror muzica ai ascultat, sau pe care i-ai studiat cumva, pentru ca erau importanti in vreun fel pentru tine. Oamenii astia pentru mine sunt intangibili. In sensul ca ma enervez cu riscul sa ma fac rosie cu mici pete, daca cineva incearca sa-i discrediteze in fata mea.
Pentru ca pentru mine, ei sunt cei mai sus. Mi-as dori sa fiu la fel de desteapta ca ei, sau la fel de priceputa si pasionata de un singur lucru, astfel incat sa intrec orice performanta anterioara in domeniul respectiv.
Sunt oameni care au avut dezvoltata excesiv jumatatea dreapta a creierului, adica cea responsabila cu actele artistice, si nu cu cele logice sau rationale.
Dintre ei fac parte Paganini, Zola, Klimt, Fowles, Rushdie, Druon, Balzac, Ceaikovski, Pamuk, Pollock, si pentru ca atunci cand eram mica, ai mei ma duceau la tot felul de piese de teatru minunate pentru copii, aici se mai incadreaza si Anda Calugareanu, Adrian Titieni, Traian Stanescu, Marin Moraru, Radu Gheorghe (de la care am primit si bagheta cu care dirijase spectacolul, dupa ce, acoperita total de emotii, i-am oferit flori, la final).
Sunt niste lucruri legate de anumiti oameni, care nu se uita. Depinde ce fel de lucruri se dovedesc ele a fi, in functie de fiecare poveste prin care se strecoara viata fiecarui om (impresionat de cei care locuiesc la alt nivel si al caror rol este sa umple vieti).
Iar cand cresti mare, iti tot dai seama si recunosti in ceea ce ti se intampla, lucrurile frumoase pe care le-ai citit, le-ai ascultat, le-ai vazut, le-ai invatat datorita lor.
Viata mea de pana acum ar fi fost relativ deloc palpitanta si lipsita de un miez moale, palpabil si durabil, daca n-ar fi fost ei.
Si mi-am adus aminte de asta ascultand astazi niste Paganini. Pentru ca m-a facut sa-mi dau seama ca daca as fi continuat sa cant la vioara, poate as fi reusit sa interpretez pe cat de frumos a compus el, macar o parte din partiturile sale...