Oamenii de baza exista!

Sunt cativa oameni care conteaza pentru mine si pentru omul care sunt acum. Adica oameni care m-au format, ca sa zic asa.
Si ma refer la felul ala de oameni pe care nu-i cunosti personal niciodata, dar de la care simti ca ai invatat multe lucruri, care la tine au prins imediat, fiind pe aceeasi lungime de unda.
Adica oamenii pe care i-ai citit, sau a caror muzica ai ascultat, sau pe care i-ai studiat cumva, pentru ca erau importanti in vreun fel pentru tine. Oamenii astia pentru mine sunt intangibili. In sensul ca ma enervez cu riscul sa ma fac rosie cu mici pete, daca cineva incearca sa-i discrediteze in fata mea.
Pentru ca pentru mine, ei sunt cei mai sus. Mi-as dori sa fiu la fel de desteapta ca ei, sau la fel de priceputa si pasionata de un singur lucru, astfel incat sa intrec orice performanta anterioara in domeniul respectiv.
Sunt oameni care au avut dezvoltata excesiv jumatatea dreapta a creierului, adica cea responsabila cu actele artistice, si nu cu cele logice sau rationale.
Dintre ei fac parte Paganini, Zola, Klimt, Fowles, Rushdie, Druon, Balzac, Ceaikovski, Pamuk, Pollock, si pentru ca atunci cand eram mica, ai mei ma duceau la tot felul de piese de teatru minunate pentru copii, aici se mai incadreaza si Anda Calugareanu, Adrian Titieni, Traian Stanescu, Marin Moraru, Radu Gheorghe (de la care am primit si bagheta cu care dirijase spectacolul, dupa ce, acoperita total de emotii, i-am oferit flori, la final).
Sunt niste lucruri legate de anumiti oameni, care nu se uita. Depinde ce fel de lucruri se dovedesc ele a fi, in functie de fiecare poveste prin care se strecoara viata fiecarui om (impresionat de cei care locuiesc la alt nivel si al caror rol este sa umple vieti).
Iar cand cresti mare, iti tot dai seama si recunosti in ceea ce ti se intampla, lucrurile frumoase pe care le-ai citit, le-ai ascultat, le-ai vazut, le-ai invatat datorita lor.
Viata mea de pana acum ar fi fost relativ deloc palpitanta si lipsita de un miez moale, palpabil si durabil, daca n-ar fi fost ei.
Si mi-am adus aminte de asta ascultand astazi niste Paganini. Pentru ca m-a facut sa-mi dau seama ca daca as fi continuat sa cant la vioara, poate as fi reusit sa interpretez pe cat de frumos a compus el, macar o parte din partiturile sale...

Pasul in supranatural

Astazi mi s-a intamplat ceva care m-a facut sa cred (pe buna dreptate) ca am pasit intr-o lume paralela.
Dupa o asteptare de doua saptamani in care trebuia sa primesc niste bani pe card, am decis in ultima instanta sa ma duc si sa intreb forurile superioare ce se intampla cu banii mei si cam in ce perioada a vietii mele se preconizeaza ca o sa ajunga si la mine.
Asa ca, ajunsa in locul din care urma sa plec lamurita si total in tema in legatura cu banii mei ramasi undeva in eter, dupa treceri prin diferite birouri ca sa ajung pana la urma la persoana care chiar imi putea raspunde ceva exact, am ramas uimita. Pozitiv uimita, adica.
In primul rand, uimita de faptul ca in toate birourile alea intermediare, toata lumea mi-a raspuns frumos, calm si cu deferenta peste care nu ma asteptam in veci sa dau, intr-un loc unde de obicei lucreaza oamenii in relatii cu publicul. Deja mi se parea ceva dubios si destul de nelalocul lui, pana cand am ajuns in biroul CEL MARE, in acela pe care il cautam deja si nu stiam cum sa ajung la el.
Acolo, o domnisoara mi-a raspuns cu toate amanuntele intrebarilor mele, mi-a explicat pe indelete ce se intamplase cu banii si m-a linistit ca urmeaza sa intre pe card acum, cand se aranjasera toate lucrurile (care ii impiedicasera sa ajunga la mine mai curand :), dupa care a spus ceva care m-a facut sa ma intreb foarte serios unde ma aflu. Adica in ce tara, mai exact.
Ea a spus: "Imi cer scuze."
Poftim? Ea isi cere scuze mie (care da, le meritam, dar nu ma asteptam niciodata sa le primesc intr-un asa context)???
Pai in momentul ala, chiar daca erau lucruri de comentat si in mod normal, as fi mai avut de spus cate ceva, m-am blocat. Pentru ca aici nu ne aflam intr-un "mod normal", ci destul de extraordinar. Domnisoara respectiva m-a pus in situatia in care i-am zambit, i-am spus ca e in regula, i-am multumit si am iesit consternata pe usa.
Numai mie mi se pare ca ar fi toate lucrurile mult mai usor de rezolvat, daca nu s-ar enerva orice om din orice birou, numai cand te vede ca te apropii sa-l intrebi ceva, obligandu-l in felul asta sa isi faca munca pentru care este platit??!
Pai mi-a mai ars mie sa tip sau sa iau atitudine cand fata aia mi-a vorbit asa de frumos, mi-a explicat totul si la sfarsit si-a mai si cerut scuze?
Nu mi-a mai ars, mi s-a parut indeajuns :)

Catelul pe care l-am cunoscut :)

Acum cateva zile, am vazut cel mai frumos catel din lume! Era un catel inimaginabil de frumos si de elegant si de educat, de pe strada, care era alb cu pete maro presarate pe alb, din cand in cand.
Dar maroul lui era o culoare pe care eu n-am mai vazut-o niciodata. Era parca maro cu un mov-maroniu, foarte frumos.
Am vorbit cu catelul inainte sa intre in pasajul de la Unirii, dupa care l-am pierdut din vedere destula vreme cat sa ma ingrijorez pentru el, pentru ca vazusem ca il deranjeaza afluenta de lume care il inconjura si in mijlocul careia circula si el, cum putea.
Asa ca am intrat si eu repede in pasaj, iar cand am ajuns de cealalta parte, cand deja imi pierdusem orice speranta sa-l mai vad pe catel si sa mai vorbesc putin cu el, ca mancare n-aveam la mine sa-i dau, cum mi-as fi dorit, si nici aparat sa fac poza celui mai frumos catel, nu aveam, cand am terminat de coborat scarile, era acolo. Tocmai cand sa cotesc spre stanga, el venea spre mine, probabil cautand un loc cu mai putini oameni grabiti in el. Asa ca i-am mai spus ceva si l-am privit cum se descurca el acolo la metrou, ca stiu sigur ca era un catel tare destept.
Si i-am accentuat faptul ca eu trec zilnic pe acolo, poate data viitoare aduc si niste mancare si ne imprietenim :)

Tărâmul fermecat

Eu sunt naiva (ma rog, m-am mai vindecat, dar au ramas ceva ceva urme). Si acum ma refer la felul cum relationez eu cu diferite lucruri si oameni.
De exemplu, cu alte tari. N-o sa ma poata nimeni convinge in veci ca si in alte tari sunt oameni tristi sau oameni saraci sau ca poate subzista cu greu si suferinta in asa de minunate tari.
Pentru mine, din momentul cand am pus pasul in alta tara, gata, s-a taiat firul. Sunt intr-un alt taram, in care totul e curat, aerul e nepoluat si curat ca la inceputul lumii, oamenii iti zambesc si daca "indraznesti" sa-i intrebi ceva, iti raspund frumos si ajutator, ospatarii si in general oamenii care sunt angajati ca sa isi desfasoare activitatea in relatie cu alti oameni, ei bine, ei sunt mereu amabili si parca n-ar avea nici o grija.
Si nu numai ei, dar orice om si toti oamenii de acolo parca ar fi spalati pe creier. Dar intr-un sens pozitiv, daca se poate asa ceva. Adica mi-e mai mare dragul sa ma plimb ca sa observ toate lucrurile astea si raman fermecata toate perioada de timp petrecuta acolo, pana in momentul cand hurducaturile simtite in masina sau aparitia brusca si densa a mustelor imi atrag atentia ca am revenit acasa :)
Si atunci ma apuca o oarecare depresie, relativ fara sens in capul meu. Pentru ca eu, pe de alta parte, sunt o persoana foarte atasata de locul meu, de tara mea. Adica n-as fi in stare sa locuiesc acolo unde nu sunt si romani langa mine, cu care sa vorbesc si sa ma vaicaresc, asa cum ne sta noua bine.
Adica mi-e clar ca toate tarile astea, care fiecare in parte mi se pare o poveste in sine (din care m-as simti onorata sa fac si eu parte si in care mi-e frica sa pasesc, ca sa nu stric ceva din toate micile ei amanunte) nu m-ar putea retine foarte mult, pentru ca mie mi se face dor foarte repede de locul de unde vin.
Dar, pe de alta parte, de fiecare data cand vad primele "scene de viata" dintr-o alta tara, eu intru in urmatoarea poveste care o sa faca parte din cartea mea de basme, la batranete.

Toamna si eu

Sunt cateva lucruri bine definite care imi amintesc de toamna, mai ales ca eu ma simt foarte "acasa" atunci cand incepe sa se stinga din ce in ce mai mult caldura verii, pe care n-am agreat-o niciodata foarte mult, si toamna isi lasa ploile si frunzele libere.
Printre lucrurile astea se afla pungile fara numar, pline de castane, pe care le adunam cu obstinatie si cu nemiluita, pentru ca mi se parea ca niciodata nu sunt destule. Si acum ma bucur cand incep sa cada, si mai adun cate una, din cand in cand, pentru ca nu pot sa ma abtin si pentru ca isi depasesc cu un grad nivelul de "speciosenie", fiecare dintre ele fiind adunata dintr-un loc pe care apoi il tin minte si care inseamna cate ceva pentru mine.
Toamna mai insemna si strugurii mei speciali, cei numiti "capsunica", pe care ii gaseam numai la mamaia, si cu care ma indopam cand ii gaseam copti, si inca o fac (chiar daca acum ii mai gasesc numai la piata, si foarte rar).
Veneau si ploile reci si abundente odata cu toamna, in sufletul carora ma bagam cu un ghimpe, ca sa ma ploua si pe mine.
Si incepea si scoala, care de multe ori trebuie sa recunosc ca nu-mi displacea, pentru ca eu am fost un fel de "elev tocilar", si imi placea sa am treaba cu temele pe care le primeam de la scoala (mai putin la matematica, si alea erau cele mai multe intotdeauna).
Si poruumbuuuul, aparea porumbul!!! Nu ca acum, cand apare de prin august, eventual sfarsitul lui iulie si pana toamna deja nu se mai gaseste. De cativa ani buni, mi-a dat fusul orar "anual" peste cap, pentru ca porumbul m-ar fi ajutat oricand sa ma prind ca toamna aproape a venit, chiar daca n-as fi avut calendar si as fi fost exilata pe o insula pustie (unde e foarte interesant sa ma gandesc acuma: oare de unde as fi gasit porumb acolo? Dar ma rog, nu asta e important acum, sa revenim :)).
Si toamna incepeam sa arat cum imi placea mie mai mult, adica aveam cei mai multi pistrui, pentru ca soarele avea timp sa actioneze asupra mea o vara intreaga, astfel incat sa arat exact cum imi doream, cand incepea toamna.
Si frunzele. Adunam mult frunze pe care le mai gasesc si acum printre paginile cartilor unde le-am pus eu pe vremuri la pastrare. Si ma bucur si le las acolo, nu vreau sa le arunc. Am impresia ca in felul asta, poate ca traiesc inca, in hainele lor de gala, ruginii.
Bineinteles ca toamna se termina si vara, adica implicit si vacanta cea mare, in care aveam timp sa lenevesc si sa nu fac nimic in fiecare zi; chiar daca o parte din mine se bucura ca incepe scoala, o alta parte ramanea nostalgica dupa zilele de vacanta, care ma gaseau in tot felul de locuri frumoase.
Toamna e si a fost dintotdeauna a mea. Asa cum multi oameni sunt fericiti cand pot sa stea cat mai mult la soare si suporta destul de bine caldura, eu sunt fericita atunci cand pot sa ies afara pentru ca ploua. Si numai pentru ca ploua.
(Evident ca celalalt anotimp care ma minuneaza este primavara, tot din cauza culorilor - altfel de culori decat cele ale toamnei, si din cauza aerului emanat de ea. Si iarna, pentru ca presupune zapada multa pe care sa ma dau cu sania si cu care sa ma bat cu altii si pentru ca iarna e cea care cuprinde si aceasta alta forma de agregare a apei, preferata mie, si anume ninsoareaaa cu fulgii ei de zapada.
Cred ca am ajuns la o concluzie: era mult mai simplu sa spun ca mie nu-mi place vara. Ar fi inteles oricine atunci ce IMI place, in cazul asta).
Am primit leapsa cu lucrurile mele preferate legate de toamna de la Femeia simpla si o dau mai departe catre Maria M si Stef.

..

Jessica Pisica

Pisica mea este foarte importanta, asa ca este bine si revigorant si "binedispunator" pentru toata lumea sa o cunoasca :)
Ea e Jessica Pisica, o doamna respectabila de 11 ani, pisica mea care de vreo saptamana, a inceput sa se uite la televizor, prilej pentru mine sa o urmaresc fascinata, incercand sa reduc orice zgomot la zero, ca sa nu o disturb. Ea fiind concentrata si fascinanta pentru cei fascinati de ea=alias eu.
P.S. Vreau sa ii multumesc, cu prilejul acestui post pisicesc, lui Pamuk motanul , de la care am adoptat si eu pisoiul asta virtual, negru si frumos, torcator si miaunator, care se poate observa in josul paginii.

Istoriile mele

Intotdeauna am fost foarte "in priza", cand vine vorba de istorie. Adica m-a interesat de cand ma stiu, si era o placere pentru mine sa imi dau singura seama de niste "mishculatzii" intre diverse tari sau intre diversi regi si printi si duci, doar pentru ca puteam sa fac legatura intre actele lor anterioare.
Si mai recent, de cand am reusit sa ma dumiresc eu din rasputeri si sa gandesc mai limpede, sunt cateva lucruri care tin de istorie care ma pasioneaza mai mult decat celelalte. Primul lucru ar fi: Ordinul Templierilor, aici incluzandu-l pe Filip cel Frumos (regele Frantei in momentul in care a fost ars ultimul Mare Maestru al ordinului) si fiii lui, iar al doilea lucru ar fi Henric VIII al Angliei, pe care l-am tot studiat eu dinainte sa existe filme si seriale pe tema asta. Si alaturi de el o includ si pe Elisabeta I, care a fost fiica lui.
Ei bine, oamenii astia si tot ce i-a inconjurat ma intereseaza foarte mult. Cine le-a fost dusman (in general, toti fiind rivalii tuturor pe vremurile alea, realitatea fiind destul de "razboinica" si la unii si la ceilalti, chiar daca ii desparte vreo 250-300 ani), cine le-a fost aliat, ca sa castige ce teritoriu s-au luptat cu cine, ce motive au avut sa arda pe rug oameni nevinovati, felul meschin si zgarcit in care se purtau, pentru ca le intrase in sange aroganta si erau convinsi de sangele albastru care le innobila venele lor in exclusivitate, si multe lucruri de felul acesta.
Si vietile triste si goale pe care multi dintre ei le-au trait.
Mi-am amintit de toate astea (nu ca le-as fi uitat vreodata :)), pentru ca am recitit una dintre cartile mele de capatai, si anume "Regii blestemati" de Maurice Druon, care este pe langa un roman, o marturie cat se poate de veridica si in pas cu adevarul despre lucrurile care s-au intamplat, plecand de la abolirea Ordinului Templierilor, in 1314.
Asta mi s-a parut cel mai fascinant: Druon a cercetat pana in maruntaiele istoriei ca sa scrie monumentul asta de carte, si a reusit sa puna cap la cap atat de multe amanunte, incat ti se pare ca n-ai pierdut foarte multe, doar pentru ca n-ai trait atunci, odata cu personajele lui, pentru ca poti oricand sa citesti despre ele, intr-o carte precisa ca insemnarile din timpul unui proces la tribunal si captivanta ca un roman de aventuri.
Plus ca e dovada clara ca nu era chiar floare la ureche sa te descurci pe atunci, chiar rege de-ai fi fost. E o carte care pe mine ma incanta si ma minuneaza si-mi aduce aminte ce frumos era de dadeam la Facultatea de Istorie...

Nu intamplare, ci consecinta

Probabil a devenit o obsesie de-a mea sau nu stiu exact...
Am vazut un film cu care sunt cu totul de acord. Nu imi dau seama de masura in care se pot intampla astfel de lucruri in realitate, dar subiectul filmului nu este oricum atat de rupt de lumea inconjuratoare cum am crede.
Filmul se cheama "The Happening" si este despre cum se razbuna natura pe oameni. Pe scurt.
Adica oamenii incep sa se sinucida pe capete, in momentul in care copacii si plantele in general, incep sa emane o toxina care ii innebuneste si ii face sa se omoare.
In tot "genocidul" asta, animalele nu sunt afectate in nici un fel. Alt fapt de apreciat, din punctul meu de vedere. Si nici nu sunt convinsa ca sunt corect folosite cuvintele "se razbuna" de mai sus.
Copacii nu se razbuna pe oameni, pur si simplu reactioneaza. Pentru ca oricui i se face rau sistematic si agresiv si sufocant, asa cum noi le facem rau lor, se mai si satura la un moment dat.
Asa ca aplica metoda pe care o au ei si care sa duca la disparitia noastra. Mi se pare logic, mi se pare ca o cerem si noi la fel de sistematic si mi se pare ca o meritam.
Nu imi pasa ca oamenii pretind ca taie toti copacii care mai sunt pe Pamant pentru ca asa e in lumea civilizata, trebuie sa construim case, scoli, cladiri in general, in care sa traim ca niste oameni educati, docti si care iubesc natura. Pentru ca toate astea s-au intamplat deja, demult.
Acum e gata, avem cladirile in care sa locuim, in care sa muncim si in care sa invatam, avem toate felurile de constructii de care am putea avea nevoie pentru inca 200 ani de acum incolo.
Deci GATA! Ne putem opri, si intamplator, sa zicem ca intervalul asta de 200 ani e tocmai bun ca sa se poata dezvolta o generatie de alti copaci, niste copaci noi si care nu ne cunosc.
Poate ei ne pot ierta...
Desi n-as conta pe asta.

Raul inrudit cu Stonehenge

Am ajuns pe malul unui rau. E vorba de un rau din judetul Hunedoara, unde am mai fost de mai multe ori, dar unde am avut parte de data asta de doua premiere: una pozitiva, creatoare, binefacatoare din punct de vedere estetic si care pune probleme filozofice legate de viata si valorificarea ei, si una negativa, deprimanta (tot din punct de vedere estetic) si la vederea careia mi se face pielea de gaina si rosie de manie.
In primul caz, este vorba de un batranel, care odata iesit la pensie, a gasit un mod de a-si umple timpul cu un lucru atat de frumos si de simplu si de "implinitor", incat mie nici nu mi-ar fi trecut prin minte. El sta mai toata ziua in zona raului respectiv si aranjeaza pietrele de rau in niste forme si dispuneri asemanatoare cu cele de la Stonehenge. Si pe masura ce mergi pe malul raului, in sus, gasesti tot felul de astfel de aranjamente, mici temple solare ale batranului care si-a gasit propriul fel de a comunica cu cine este mai sus decat noi.
Daca n-as fi auzit in prealabil de el si de micile lui "constructii", mi s-ar fi parut bizar sa merg pe marginea unui rau si sa ma tot intalnesc cu pietre care erau clar asezate de cineva sa stea in toate felurile alea ciudate si care pareau frati mai mici de-ai lui Stonehenge si alte constructii asemanatoare. Dar pentru ca stiam despre ce e vorba, m-am luminat si m-am bucurat cand l-am vazut si pe batranel, odihnindu-se undeva printre copaci, la umbra si intr-o liniste in care se auzea numai raul cum curge.
Ce n-as da ca, daca apuc si eu varsta batranelului, sa am si eu un rau la care sa ma duc si caruia sa-i deretic si aranjez frumos pietrele...





In cel de-al doilea caz (ala care imi declanseaza automat inrosirea pielii de manie si accelerarea pulsului necontrolat), este vorba de gunoaiele care se gaseau pe malurile aceluiasi rau, dar mai jos. Si care aratau ca si cum locul respectiv era exact menit sa fie o groapa de gunoi, nicidecum un rau curat (in rest), si pe malul caruia isi traieste batranetea un om creator, in cautare de liniste.

A fi sau a nu fi...la timp

Ori sunt eu foarte nemultumita si pretentioasa in general, ori ceva e in neregula. Acuma sa zicem ca am acceptat faptul ca de cand eram eu mica si pana acum, am stat sa astept alt metrou care sa ma mai duca doua statii pana acasa, dar acum la Eroilor s-a schimbat situatia: acum cand cobor din metroul care ma aduce lent, plictisit si scarbit de viata din centru, trebuie sa-mi dau si sufletul alergand, urcand si coborand scari, ca sa prind metroul de pe celalalt peron, care de-abia EL este cel care ma va duce acasa.
Am trecut peste asta. M-am gandit ca nu-i bai, fac muschi la picioare, ca astia nu sunt in plus niciodata, si asta e. Plus ca de cand cu sistemul asta, apuc si loc liber sa stau jos, ceea ce e de apreciat.
Dar tot de la implementarea acestui mod de "functionare" eficient al metroului bucurestean, am remarcat inca o schimbare: la Politehnica este inevitabil sa nu se auda urmatoarea fraza: "Metroul stationeaza 3 minute."
Poftiiiiiiiiim? Pai dupa ce ca oricum schimb nu stiu cate metrouri pana ajung unde am treaba ziiilniiiiiic, acum trebuie tot zilniiic sa stau degeaba o gramada asa intre destinatii, numai ca sa plece metroul de care am nevoie cand ajung la Eroilor??!
Mi-am dat seama ca de aia stam; intotdeauna cand ajungem intr-un final fericit acolo, metroul respectiv pe care urma sa-l iau a plecat de 1 minut si 50 secunde.
Si atunci ma intreb: exista o conspiratie impotriva ajungerii mele oriunde la timp? Sau in general, impotriva ajungerii mele ORIUNDE???

Tot in Praga...

Oamenii astia au filmat in orasul meu de vis :)

Orele

Iar au dat "The Hours" la televizor. Si nu ca nu l-as avea pe dvd, dar a trebuit sa ma uit la el si la tv, pana la 2 noaptea :)
E un film atata de intens si de real si de trist si de adevarat si de inecacios si de sincer...incat trebuie sa ma uit la el. De fiecare data am sa ma uit la el.
Iar cand e la televizor, e un pic altfel: parca ma cheama el, el insista din rasputeri sa fiu acolo... Poate s-a obisnuit cu mine.
E un film structurat pe atatea nivele de intelegere si pe atatea "camere" de vizionare a vietii, incat trebuie sa ma inghesui si eu de fiecare data si sa ma straduiesc sa retin, sa preintampin, sa gandesc in avans si sa traiesc si eu pe bune ce se intampla acolo. In felul asta, poate poate ma ocolesc si pe mine toate tristetile care formeaza filmul.
Numa' ca am remarcat ceva important: in calea spre ele (spre tristeti), personajele au trecut (oarecum si efemer) prin fericire...

Fumati acasa!!!

Gata, nu mai sunt rezonabila! Nu mai vreau sa respir fumul altor oameni decat mine, care fumeaza!!!
Pur si simplu. E absurd. Daca imi doream sa ma plimb de ici colo cu un aer interesant si enigmatic, pufaind dintr-o tigara, atunci FUMAM!
Dar eu nu fumez. Si sa zicem ca nu ma lupt inutil cu cei care o fac, din simplul motiv ca mare parte din oamenii pe care ii cunosc fumeaza si eu de multe ori ma aflu impreuna cu ei, atunci cand se intampla asta.
Dar sa ti se termine rabdarea pe scara rulanta de la metrou si sa nu mai rezisti psihic, incat trebuie in acel moment sa-ti aprinzi o tigara,... atunci avem o problema.
Ala e momentul cand instinctiv, iesind dintr-o "calatorie" subterana de cateva zeci de minute, trag aerul poluat (de la sine) in piept. Ca asa simt eu nevoia. Ma "reajustez" cu lumea inconjuratoare, din punctul meu de vedere.
Ei bine, exact atunci simt eu ceva in plus, parca completand cumva noxele care ne circula prin plamani, indiferent daca avem sau nu masini (de altfel, producatoarele acestor noxe).
Deci ceva imi deranjeaza aerul meu obisnuit: respir si niste fum de tigara, cu care sa-mi fie iertat, dar n-am avut timp sa ma obisnuiesc, ca si cu restul lucrurilor nocive pe care le respiram zilnic si "secundic" (daca ma intrebati pe mine).
Si nu e nici macar o problema de pozitionare strategica: fie ca sunt in spatele, fie ca sunt in fata omului care impacientat, isi aprinde tigara pe scara rulanta, tot la mine vine fumul.
Rog pe aceasta cale fumatorii care merg cu mine pe aceeasi scara rulanta sa-mi permita sa respir si eu fericita aerul de Bucuresti cu care am crescut!
Va multumesc anticipat.

Cel mai frumos oras

Care e motorul din spatele unui oras? Adica ce-l face pe el sa fie asa frumos si asa de altfel incat sa-ti doresti si te muti acolo?
Pentru mine asa un oras este (si a fost dintotdeauna) Brasovul. De cand ma stiu.
Am fost zilele trecute din nou prin Brasov, dupa mult timp care trecuse de cand fusesem ultima oara sa ma plimb pe strazile pe care le stiu doar eu. Si la fel de mult am resimtit ca eu acolo vreau sa stau.
E un oras asemanator cu Praga (idealul meu :), doar ca e la o scara mai mica. Deci intruneste cu succes tot ceea ce-mi doreste mie inimioara: cladiri vechi, foarte multe cladiri vechi, munti in jur, aer curat, apa rece si ok de baut la chiuveta (asta nefiind neaparat un criteriu dupa care imi aleg orasul de resedinta :)), strazi si stradute pe care sa te pierzi si sa te regasesti din nou.
Acolo totul e asa cum ar trebui sa fie.
P.S. Unde mai pui ca mi-am cumparat "Amurgul templierilor" de la Brasov, cu ocazia asta? :)