Doua ganduri

Nu stiu exact ce se intampla si de ce, dar in ultima vreme sunt doua lucruri mai insistente care nu-mi dau pace. Doua ganduri, sa zicem. Cel care m-a lovit primul este ala care imi tot aminteste ce frumos era sa fii la scoala. Adica la facultate, adica pur si simplu sa mergi la cursuri (eu ma ocupam cu chestia asta des :)) si sa dai examene, sa inveti, sa mergi pe teren (facultatea mea avea si aceasta cerinta in lista de "necesitati") si sa nu simti nici unul dintre lucrurile rele. Nici macar sa nu le ghicesti.
Bine, asta stiu de ce se intampla, adica stiu motivul pentru care creierul meu insista sa se concentreze asupra felului astuia de amintiri. Saptamana trecuta am fost zilnic la un curs (exact ca in facultateee) care mi s-a parut foarte interesant (despre formarea Sistemului Solar), si care pe langa ca m-ar fi interesat oricum, era predat de o colega de-a mea de facultate, care acum isi face doctoratul in Franta si care cu asta se ocupa. Si mi-am dat seama ca eu de fapt de multa vreme traiesc in compania si in acelasi aer respirat de oameni foarte destepti, domnule!
M-a facut sa ma simt ca si cum eram iara la cursuri si oricum alte griji n-aveam pe atunci (adica eram asa, foarte boema), plus ca eu sunt foarte mandra de colegii mei de generatie!
In general, ei sunt oameni care imi pot raspunde la intrebari. Mie mi se pare mult mai frumos si mai ajutator sa traiesti cunoscand niste oameni mai destepti decat tine, din motive lesne de inteles. Si daca nu am sti raspunsul la o mare dilema, discutand despre asta, ne straduim si tot il gasim (proces in care nu stiu ce mare contributie am eu, decat ca am ocazia sa pot purta discutii cu cineva care sa ma ajute sa-mi dau seama singura de raspuns).
Pentru mine e flatant si ma bucur ca ii cunosc pe oamenii astia.
Oful meu era, de fapt, ca nu mai suntem studenti, si eu si ei, ca atunci tare frumos era pe lume :)
Si pentru ca eram foarte priceputa la asta: la mers la cursuri, laboratoare, luat notite, "fiit" atenta, lucruri din astea (pe care imi placea sa le fac si acum nu mai am cum sa le fac).
Cel de-al doilea gand din capul meu (intr-adevar, am numai doua ganduri in tot capul, de vreo saptamana:) este ca pe langa ca mi-am dat seama ca sunt om mare acum si nu mai pot merge la cursuri sa fiu studenta, mi-am dat seama si ca o sa mor, la un moment dat. Nu ca n-as fi fost la curent cu asta de ceva vreme, numai ca acum s-a intamplat in decurs de cateva zile sa aflu de mai multi oameni care au murit si care nu aveau 90 ani. Si pe care ii cunosteam, nu indeaproape, dar ii cunosteam. Si care ar mai fi putut trai, poate.
Care au murit din cauze care ar fi putut sa-i ocoleasca. Sentimentul asta pe care il ai cand moare cineva tanar pe care il cunosteai e oarecum un sentiment egoist; suntem tristi pentru ca primul lucru la care ne gandim e ca puteam sa fim noi in locul lor. Dar dupa ce treci peste realizarea, prin senzatia asta meschina, a faptului ca si tu o sa mori intr-o zi, candva, si nu stii exact cand, dupa aceea ramai cu "stiutul". Stii ca oamenii aia nu mai sunt. E greu sa stii..