In "Pamantul de sub talpile ei", Rushdie zice asa, printre altele:
"In vecinatatea ei nimic nu mai era ferm. Pamantul tremura si, desigur, fisurile se propagau in ea din crestet pana in talpi, iar fisurile din fapturile omenesti pana la urma se casca, asemenea crapaturilor din pamantul ranit."
E foarte sensibil in cartea asta, foarte uman si fragil, iar mie mi se pare ca-mi explica cum sunt eu.
E uimitor pentru mine cand imi dau seama ca geniul unui scriitor poate merge pana acolo incat intelege si descrie diferitele forme de a fi ale oamenilor, si in acelasi timp ii insumeaza pe toti intr-o mare de suferinte, neimpliniri si copilarii netraite.
Nu ma vad in tot ceea ce sunt personajele lui, dar cred ca felul cum simt ele se intalneste si in afara povestilor lui imaginare.
Mi se pare ca Rushdie e un poet care scrie proza si de asta e genial.
marți, 13 ianuarie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu