Tărâmul fermecat

Eu sunt naiva (ma rog, m-am mai vindecat, dar au ramas ceva ceva urme). Si acum ma refer la felul cum relationez eu cu diferite lucruri si oameni.
De exemplu, cu alte tari. N-o sa ma poata nimeni convinge in veci ca si in alte tari sunt oameni tristi sau oameni saraci sau ca poate subzista cu greu si suferinta in asa de minunate tari.
Pentru mine, din momentul cand am pus pasul in alta tara, gata, s-a taiat firul. Sunt intr-un alt taram, in care totul e curat, aerul e nepoluat si curat ca la inceputul lumii, oamenii iti zambesc si daca "indraznesti" sa-i intrebi ceva, iti raspund frumos si ajutator, ospatarii si in general oamenii care sunt angajati ca sa isi desfasoare activitatea in relatie cu alti oameni, ei bine, ei sunt mereu amabili si parca n-ar avea nici o grija.
Si nu numai ei, dar orice om si toti oamenii de acolo parca ar fi spalati pe creier. Dar intr-un sens pozitiv, daca se poate asa ceva. Adica mi-e mai mare dragul sa ma plimb ca sa observ toate lucrurile astea si raman fermecata toate perioada de timp petrecuta acolo, pana in momentul cand hurducaturile simtite in masina sau aparitia brusca si densa a mustelor imi atrag atentia ca am revenit acasa :)
Si atunci ma apuca o oarecare depresie, relativ fara sens in capul meu. Pentru ca eu, pe de alta parte, sunt o persoana foarte atasata de locul meu, de tara mea. Adica n-as fi in stare sa locuiesc acolo unde nu sunt si romani langa mine, cu care sa vorbesc si sa ma vaicaresc, asa cum ne sta noua bine.
Adica mi-e clar ca toate tarile astea, care fiecare in parte mi se pare o poveste in sine (din care m-as simti onorata sa fac si eu parte si in care mi-e frica sa pasesc, ca sa nu stric ceva din toate micile ei amanunte) nu m-ar putea retine foarte mult, pentru ca mie mi se face dor foarte repede de locul de unde vin.
Dar, pe de alta parte, de fiecare data cand vad primele "scene de viata" dintr-o alta tara, eu intru in urmatoarea poveste care o sa faca parte din cartea mea de basme, la batranete.