Am citit o carte care m-a intristat intr-un mod acut: "Toti oamenii sunt muritori" de Simone de Beauvoir. Numai din titlu, nu m-ar fi lovit diferitele dileme de care m-am impiedicat (si am cazut) dupa ce am citit cartea. Ca nu ma afecteaza momentan atat de mult faptul ca o sa mor, adica stiu asta, e in regula, ma tot obisnuiesc cu gandul, dar nu e un capat de lume..
Dar totul devine problematic dupa ce incepi sa citesti, si tot citesti pana termini si ramai mai nelamurit decat erai cand ai inceput cartea. Mai nelamurit si mai ales, intrebandu-te de ce ai o asa stringenta nevoie de raspunsuri, daca tot nu prea iti pasa de asta pana acum? De asta, adica de moarte, desigur.
Pai cum de ce? Pentru ca aici in carte, personajul principal este un om care nu poate muri. Un om nemuritor. Si asta pentru ca si-a dorit si a gasit un mijloc prin care putea sa ramana el singur pana la capatul timpurilor, singur... numai el si sobolanul pe care a testat metoda nemuririi.
Dar trec 500 ani, trec 700 ani si omul asta chipurile norocos s-a cam saturat, nu mai resimte nici o bucurie si nici un anotimp, nici o lacrima, nici o manie si nici o convingere sincera in fata vreunei cauze. El vrea pur si simplu acum sa poata muri.
Vrea sa fie ca toti ceilalti oameni, cum fusese si el la inceput, atunci cand era muritor si cand simtea totul din plin, cand se infuria cu adevarat, cand lupta in razboaie care il puteau ucide si cand iubea cu tot sufletul, pentru TOATA viata.
Are amintiri ale oamenilor pe care i-a iubit in toate sutele de ani care au trecut si in secolul XX, este internat timp de 30 ani intr-un spital de nebuni, unde nici macar nu se simte nelalocul lui. Ce are de pierdut? Cel putin e altceva.
In momentul in care apare el in povestire, e un om imobil. Isi petrece zilele stand pe un scaun, in mijlocul unei gradini, ascultand. Ascultand orice. Ascultand si nimic. Zile la rand. A terminat orice ar fi putut avea de facut si incearca sa faca sa treaca tot timpul din lume mai repede. Numai ca tot timpul din lume nu se termina niciodata.
Si oricine ii stie secretul il invidiaza. Iar el ar vrea sa fie in locul oricarui om care poate hotari momentul si felul in care sa moara.
N-am vrut sa povestesc aici chiar toata cartea, poate mai vrea si altcineva sa o citeasca, insa acum am o dilema. Si e bine spus "acum", pentru ca inainte chiar nu ma invarteam prea mult cu gandul in jurul mortii. Si ma intreb acum asa: nu e de ajuns o viata de om ca sa simti tot, ca sa vezi tot, ca sa stii tot, ar fi nevoie de mai mult timp. Dar doar atat. Nu de tot timpul din lume. Doar de mai mult timp...
Poate solutia problemei care continua sa se dezvolte in capul meu ar fi ca fiecare om sa aiba un buton pe care sa poata apasa atunci cand vrea sa moara. Si numai atunci.
Iar butonul sa apara doar in momentul cand simte ca vrem cu adevarat asta, cand stie ca nu e nici un dubiu, cand nu mai e nevoie sa intrebe ca americanii :"Are you suuure?"
Dar atunci ar trebui sa fim siguri NOI, mai intai..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu