Jessica Pisica

Pisica mea este foarte importanta, asa ca este bine si revigorant si "binedispunator" pentru toata lumea sa o cunoasca :)
Ea e Jessica Pisica, o doamna respectabila de 11 ani, pisica mea care de vreo saptamana, a inceput sa se uite la televizor, prilej pentru mine sa o urmaresc fascinata, incercand sa reduc orice zgomot la zero, ca sa nu o disturb. Ea fiind concentrata si fascinanta pentru cei fascinati de ea=alias eu.
P.S. Vreau sa ii multumesc, cu prilejul acestui post pisicesc, lui Pamuk motanul , de la care am adoptat si eu pisoiul asta virtual, negru si frumos, torcator si miaunator, care se poate observa in josul paginii.

Istoriile mele

Intotdeauna am fost foarte "in priza", cand vine vorba de istorie. Adica m-a interesat de cand ma stiu, si era o placere pentru mine sa imi dau singura seama de niste "mishculatzii" intre diverse tari sau intre diversi regi si printi si duci, doar pentru ca puteam sa fac legatura intre actele lor anterioare.
Si mai recent, de cand am reusit sa ma dumiresc eu din rasputeri si sa gandesc mai limpede, sunt cateva lucruri care tin de istorie care ma pasioneaza mai mult decat celelalte. Primul lucru ar fi: Ordinul Templierilor, aici incluzandu-l pe Filip cel Frumos (regele Frantei in momentul in care a fost ars ultimul Mare Maestru al ordinului) si fiii lui, iar al doilea lucru ar fi Henric VIII al Angliei, pe care l-am tot studiat eu dinainte sa existe filme si seriale pe tema asta. Si alaturi de el o includ si pe Elisabeta I, care a fost fiica lui.
Ei bine, oamenii astia si tot ce i-a inconjurat ma intereseaza foarte mult. Cine le-a fost dusman (in general, toti fiind rivalii tuturor pe vremurile alea, realitatea fiind destul de "razboinica" si la unii si la ceilalti, chiar daca ii desparte vreo 250-300 ani), cine le-a fost aliat, ca sa castige ce teritoriu s-au luptat cu cine, ce motive au avut sa arda pe rug oameni nevinovati, felul meschin si zgarcit in care se purtau, pentru ca le intrase in sange aroganta si erau convinsi de sangele albastru care le innobila venele lor in exclusivitate, si multe lucruri de felul acesta.
Si vietile triste si goale pe care multi dintre ei le-au trait.
Mi-am amintit de toate astea (nu ca le-as fi uitat vreodata :)), pentru ca am recitit una dintre cartile mele de capatai, si anume "Regii blestemati" de Maurice Druon, care este pe langa un roman, o marturie cat se poate de veridica si in pas cu adevarul despre lucrurile care s-au intamplat, plecand de la abolirea Ordinului Templierilor, in 1314.
Asta mi s-a parut cel mai fascinant: Druon a cercetat pana in maruntaiele istoriei ca sa scrie monumentul asta de carte, si a reusit sa puna cap la cap atat de multe amanunte, incat ti se pare ca n-ai pierdut foarte multe, doar pentru ca n-ai trait atunci, odata cu personajele lui, pentru ca poti oricand sa citesti despre ele, intr-o carte precisa ca insemnarile din timpul unui proces la tribunal si captivanta ca un roman de aventuri.
Plus ca e dovada clara ca nu era chiar floare la ureche sa te descurci pe atunci, chiar rege de-ai fi fost. E o carte care pe mine ma incanta si ma minuneaza si-mi aduce aminte ce frumos era de dadeam la Facultatea de Istorie...

Nu intamplare, ci consecinta

Probabil a devenit o obsesie de-a mea sau nu stiu exact...
Am vazut un film cu care sunt cu totul de acord. Nu imi dau seama de masura in care se pot intampla astfel de lucruri in realitate, dar subiectul filmului nu este oricum atat de rupt de lumea inconjuratoare cum am crede.
Filmul se cheama "The Happening" si este despre cum se razbuna natura pe oameni. Pe scurt.
Adica oamenii incep sa se sinucida pe capete, in momentul in care copacii si plantele in general, incep sa emane o toxina care ii innebuneste si ii face sa se omoare.
In tot "genocidul" asta, animalele nu sunt afectate in nici un fel. Alt fapt de apreciat, din punctul meu de vedere. Si nici nu sunt convinsa ca sunt corect folosite cuvintele "se razbuna" de mai sus.
Copacii nu se razbuna pe oameni, pur si simplu reactioneaza. Pentru ca oricui i se face rau sistematic si agresiv si sufocant, asa cum noi le facem rau lor, se mai si satura la un moment dat.
Asa ca aplica metoda pe care o au ei si care sa duca la disparitia noastra. Mi se pare logic, mi se pare ca o cerem si noi la fel de sistematic si mi se pare ca o meritam.
Nu imi pasa ca oamenii pretind ca taie toti copacii care mai sunt pe Pamant pentru ca asa e in lumea civilizata, trebuie sa construim case, scoli, cladiri in general, in care sa traim ca niste oameni educati, docti si care iubesc natura. Pentru ca toate astea s-au intamplat deja, demult.
Acum e gata, avem cladirile in care sa locuim, in care sa muncim si in care sa invatam, avem toate felurile de constructii de care am putea avea nevoie pentru inca 200 ani de acum incolo.
Deci GATA! Ne putem opri, si intamplator, sa zicem ca intervalul asta de 200 ani e tocmai bun ca sa se poata dezvolta o generatie de alti copaci, niste copaci noi si care nu ne cunosc.
Poate ei ne pot ierta...
Desi n-as conta pe asta.

Raul inrudit cu Stonehenge

Am ajuns pe malul unui rau. E vorba de un rau din judetul Hunedoara, unde am mai fost de mai multe ori, dar unde am avut parte de data asta de doua premiere: una pozitiva, creatoare, binefacatoare din punct de vedere estetic si care pune probleme filozofice legate de viata si valorificarea ei, si una negativa, deprimanta (tot din punct de vedere estetic) si la vederea careia mi se face pielea de gaina si rosie de manie.
In primul caz, este vorba de un batranel, care odata iesit la pensie, a gasit un mod de a-si umple timpul cu un lucru atat de frumos si de simplu si de "implinitor", incat mie nici nu mi-ar fi trecut prin minte. El sta mai toata ziua in zona raului respectiv si aranjeaza pietrele de rau in niste forme si dispuneri asemanatoare cu cele de la Stonehenge. Si pe masura ce mergi pe malul raului, in sus, gasesti tot felul de astfel de aranjamente, mici temple solare ale batranului care si-a gasit propriul fel de a comunica cu cine este mai sus decat noi.
Daca n-as fi auzit in prealabil de el si de micile lui "constructii", mi s-ar fi parut bizar sa merg pe marginea unui rau si sa ma tot intalnesc cu pietre care erau clar asezate de cineva sa stea in toate felurile alea ciudate si care pareau frati mai mici de-ai lui Stonehenge si alte constructii asemanatoare. Dar pentru ca stiam despre ce e vorba, m-am luminat si m-am bucurat cand l-am vazut si pe batranel, odihnindu-se undeva printre copaci, la umbra si intr-o liniste in care se auzea numai raul cum curge.
Ce n-as da ca, daca apuc si eu varsta batranelului, sa am si eu un rau la care sa ma duc si caruia sa-i deretic si aranjez frumos pietrele...





In cel de-al doilea caz (ala care imi declanseaza automat inrosirea pielii de manie si accelerarea pulsului necontrolat), este vorba de gunoaiele care se gaseau pe malurile aceluiasi rau, dar mai jos. Si care aratau ca si cum locul respectiv era exact menit sa fie o groapa de gunoi, nicidecum un rau curat (in rest), si pe malul caruia isi traieste batranetea un om creator, in cautare de liniste.