duminică, 22 iunie 2008

REM la ei, REM nem la noi...



Am aflat cu tristete ce aproape o sa trec pe langa REM :(
Pe 16 august concerteaza la Budapesta si pe 17 august, ca sa ma enerveze si mai tare, au concert in cel mai frumos oras din lume, la Praga...(unde s-ar fi putut implini doua lucruri dintre cele mai frumoase si pline de bucurie pentru mine: sa revin la Praga si sa vad si REM-u' in concert).
Si inca ceva ce tot nu-mi da pace: daca tot merg la Budapesta, de ce nimeni dintre toti oamenii ocupati sa aduca trupe faine in Romania nu s-a gandit sa le sugereze sa dea si pe la noi?
Ca doar nu cer atat de multi bani incat sa nu-i poata plati, ca in ultimii ani au tot fost concerte cu trupe pe care nu ma asteptam sa le vad la noi prea curand (macar visul cu Muse mi l-am implinit:) si care ma gandesc ca nici ele n-au fost prea ieftine.
Ooof, poate intr-o zi cu soare o sa aflu ca vin si REM la noi. Chiar daca o sa am 90 de ani si o sa merg cu bastonul sa ma intalnesc la o vorba cu o batranica prietena cu mine, care si ea asteapta cu nerabdare sa vina la noi in concert...... Cranberries, de exemplu (hai ca ma intind cam mult acum, ca doar nu pot sa fiu eu doua batranici deodata :).


vineri, 20 iunie 2008

Ignoranta si incredere

Pai am ajuns si eu la diferite nivele in viata mea, iar astazi am atins unul nou si neinvestigat: acela al pierderii admiratiei pentru un om. Sa nu exagerez acum, n-am pierdut chiar tot din ce gandeam eu pozitiv despre persoana asta, dar nu ati simtit niciodata ca ati ramas intr-atat de mirat de un gest sau o actiune sau o consecinta care vine din partea cuiva despre care credeati numai lucruri bune?
Asa mi s-a intamplat mie.
In sensul ca in tot timpul asta care s-a scurs pana acum, de cand am putut eu sa incep sa cuget si sa-mi dau seama pe cine e cazul sa plac si de la cine am lucruri de invatat, in tot acest timp deci, mi-am selectat cu grija cateva persoane din viata mea cu care vreau sa seman cand ma fac mare.
In mai multe sensuri: ca gandire pozitiva in fata lucrurilor rele care se intampla, ca inteligenta si pricepere in lucruri care ma pasioneaza si pe mine, ca sobrietate si eleganta a firii, ca disponibilitate de a ajuta pe altii, si in multe alte sensuri.
Iar acum cred ca am pierdut unul din oamenii astia.
Dar hai sa ma testez daca am invatat ceva de la cei care sunt mereu optimisti: mi-am dat seama ca in acelasi context in care m-am indepartat de acel cineva, altcineva m-a surprins prin felul in care si-a dat seama ca e nevoie sa-mi spuna o vorba buna.
Si nu in ultimul rand, am gasit un citat care m-a ajutat. Mark Twain spunea asa: "Pentru a reuşi în viaţă aveţi nevoie doar de ignoranţă şi de încredere."
Am priceput :)

sâmbătă, 14 iunie 2008

My Sharona

Niste liniste pentru creierul meu!!

Oriunde ma duc, se construiesc lucruri. Cladiri, toalete, scari, in general lucruri care erau in buna stare de functionare si nu necesitau nici o imbunatatire, absolut in nici un sens.
Si asta se intampla de cateva luni.
Iar cand spun "oriunde", ma refer ca peste tot. Sa incep cu momentul in care ies in lume: in fata blocului meu, intr-o curte in care a locuit o batranica de cand eram eu mica, nu mai exista nimic din gospodaria ei si acum se inalta inca o cladire noua, despre care am senzatia ca o sa fie si ceva care sa ajute socializarii si imprietenirii intre oameni, adica un restaurant sau o carciumioara, nu stiu exact...
Apoi, cand sa ies iar la suprafata, in pasajul de la Universitate tot darama oamenii aia la scari si le fac la loc, de mult timp, nici nu-mi mai amintesc cand au inceput. Iar saptamana asta au atentat exact la partea de scari pe care urc si eu zilnic, pai nu?
In sfarsit, cand ajung la mine la scoala, ei binee, acolo "problematice" erau toaletele. Care arata acum ca dupa un razboi destul de dramatic, adica interiorul lor este complet daramat, iar acum tot construiesc la ele sau ceva fac ei. Asta intamplandu-se, desigur, la 5 metri de usa biroului meu.
In asa fel incat, atunci cand nu ii aud pe cei de afara care maltrateaza scarile de la pasajul de la Universitate, ii aud pe astialalti, la 5 metri si o usa inchisa departare de mine.
Si acasa, bineinteles, sunt astia cu restaurantul lor.
Cam asa m-am prins eu ca oriunde ma duc, degeaba. Tendinta asta in "modernizarea" orasului este peste tot unde sunt si eu.
Aaa, si mi-am mai amintit ceva. Cand sa beau si eu un cico la o terasa in centrul vechi al orasului meu drag si aflat in ample lucrari de modernizare si infrumusetare, acolo se aflau niste masinarii imense, care scoteau piatra cubica si o puneau in remorca unui camion. Activitate inceputa dupa ce ma asezasem si incepusem sa ma relaxez, ca doar nu inainte.

joi, 12 iunie 2008

Please fasten your death belts!



Am citit o carte care m-a intristat intr-un mod acut: "Toti oamenii sunt muritori" de Simone de Beauvoir. Numai din titlu, nu m-ar fi lovit diferitele dileme de care m-am impiedicat (si am cazut) dupa ce am citit cartea. Ca nu ma afecteaza momentan atat de mult faptul ca o sa mor, adica stiu asta, e in regula, ma tot obisnuiesc cu gandul, dar nu e un capat de lume..
Dar totul devine problematic dupa ce incepi sa citesti, si tot citesti pana termini si ramai mai nelamurit decat erai cand ai inceput cartea. Mai nelamurit si mai ales, intrebandu-te de ce ai o asa stringenta nevoie de raspunsuri, daca tot nu prea iti pasa de asta pana acum? De asta, adica de moarte, desigur.

Pai cum de ce? Pentru ca aici in carte, personajul principal este un om care nu poate muri. Un om nemuritor. Si asta pentru ca si-a dorit si a gasit un mijloc prin care putea sa ramana el singur pana la capatul timpurilor, singur... numai el si sobolanul pe care a testat metoda nemuririi.

Dar trec 500 ani, trec 700 ani si omul asta chipurile norocos s-a cam saturat, nu mai resimte nici o bucurie si nici un anotimp, nici o lacrima, nici o manie si nici o convingere sincera in fata vreunei cauze. El vrea pur si simplu acum sa poata muri.

Vrea sa fie ca toti ceilalti oameni, cum fusese si el la inceput, atunci cand era muritor si cand simtea totul din plin, cand se infuria cu adevarat, cand lupta in razboaie care il puteau ucide si cand iubea cu tot sufletul, pentru TOATA viata.

Are amintiri ale oamenilor pe care i-a iubit in toate sutele de ani care au trecut si in secolul XX, este internat timp de 30 ani intr-un spital de nebuni, unde nici macar nu se simte nelalocul lui. Ce are de pierdut? Cel putin e altceva.

In momentul in care apare el in povestire, e un om imobil. Isi petrece zilele stand pe un scaun, in mijlocul unei gradini, ascultand. Ascultand orice. Ascultand si nimic. Zile la rand. A terminat orice ar fi putut avea de facut si incearca sa faca sa treaca tot timpul din lume mai repede.
Numai ca tot timpul din lume nu se termina niciodata.
Si oricine ii stie secretul il invidiaza. Iar el ar vrea sa fie in locul oricarui om care poate hotari momentul si felul in care sa moara.
N-am vrut sa povestesc aici chiar toata cartea, poate mai vrea si altcineva sa o citeasca, insa acum am o dilema. Si e bine spus "acum", pentru ca inainte chiar nu ma invarteam prea mult cu gandul in jurul mortii. Si ma intreb acum asa: nu e de ajuns o viata de om ca sa simti tot, ca sa vezi tot, ca sa stii tot, ar fi nevoie de mai mult timp. Dar doar atat. Nu de tot timpul din lume. Doar de mai mult timp...
Poate solutia problemei care continua sa se dezvolte in capul meu ar fi ca fiecare om sa aiba un buton pe care sa poata apasa atunci cand vrea sa moara. Si numai atunci.

Iar butonul sa apara doar in momentul cand simte ca vrem cu adevarat asta, cand stie ca nu e nici un dubiu, cand nu mai e nevoie sa intrebe ca americanii :"Are you suuure?"

Dar atunci ar trebui sa fim siguri NOI, mai intai..

marți, 10 iunie 2008

Ce bine ar fi daca ar avea camasile butoane...

Din categoria "Mama ei de gramatica!", am de spus urmatoarele: eram astazi intr-un magazin de bijuterii, plimbandu-mi privirea peste tot felul de minunatii, cand aud undeva in dreapta mea asa:
"Butoane pentru camasi aveeeti?"
La care vanzatoarea, contrariata si intrigata si probabil usor amuzata si chiar mirata, a raspuns:
"Adica butoni?"
"Daaa, da, butoni.." si-a dat seama interlocutoarea ei cam cat de alambicato-umoristic pocise bietul cuvant.
Dupa care n-am mai prins nimic din discutie, despre care am dubii ca a luat sfarsit chiar atunci si acolo (neexistand "butoane" pentru camasi in respectivul magazin), dar am ramas cu un zambet pe fata inca ceva vreme.

luni, 2 iunie 2008

No milk today

Taramul


1. E clar: pe mine n-o sa ma lase niciodata senzatia asta. De cand ma stiu, am simtit din partea unora dintre oamenii pe care ii cunosc, ca pentru ei viata e foarte usoara. Ce inteleg eu prin asta: am impresia ca ei nu au niciodata nici o problema, ca pentru ei totul e roz sau cel putin deschis la culoare, intotdeauna, in orice moment as avea curiozitatea sa-i intreb ce mai fac.
E foarte frustrant sentimentul, dar in acelasi timp, imi transmit si mie o stare de bine, o stare de "lasa-ma sa te las, si ce daca s-a intamplat aia si ailalta (care sunt lucruri rele si nefericite, desigur)?"

Imi place sa fiu cu oamenii astia, sa-i vad, sa rad cu ei, sa-mi imaginez ce frumos e acolo unde locuiesc ei, pe Taramul unei vieti perfecte si perfect asumate, care nu necesita mari eforturi pentru a fi traita, si care iti ofera ce numai cu gandul gandesti, pe loc orice vis indeplineste.

Si mi-am dat seama ca eu chiar cred ca ei exista: oamenii astia vesnic fericiti.
Da da, si chiar daca sunt intotdeauna intr-o stare de beatitudine fina, ei tot isi dau seama de asta, in contrast cu vorba aia care zice ca daca am fi mereu fericiti, n-am sti cu adevarat ce inseamna fericirea, neavand un sistem de referinta obiectiv si cu ce sa o comparam.

Deci asta zic: ei exista, dar va rog (cateodata) sa-i ia cineva de langa mine!!!


2. In alta ordine de idei, am terminat "Versetele satanice" si pot sa afirm cu mana pe inima ca este TOT un roman exceptional de-al lui Rushdie, si nu o insiruire de versuri din care sa nu inteleg nimic (eu nefiind deloc la curent cu Coranul), asa cum credeam eu.
L-am citit la fel de pe fuga, sa vad ce se intampla mai departe si de ce l-a salvat ala pe alalaltu si daca s-au deschis apele Marii Arabiei, si asa mai departe, asa cum mi se intampla cu fiecare carte pe care o scrie omu' asta.

Si daca erau lucruri pe care nu le intelegeam de la sine, tinand de islamism, atunci el avea felul lui de a face pe toti sa inteleaga. Fara sa atenteze la nici o idee sfanta.
Si atunci m-am tot gandit, oare pentru ce e condamnat la moarte Rushdie? Pentru ca in debutul cartii, dupa ce se prabusesc cu avionul, doi oameni isi pierd credinta in Dumnezeu. Cam asta ar fi...
Aa, si pentru ca unuia dintre ei ii cresc dupa aceea coarne, i se transforma picioarele in copite, chestii din astea, iar celuilalt ii apare o aura permanenta deasupra capului, dar e in regula: amandoi revin la starea lor initiala pana in final.

Poate asta e si ideea de extras din toata cartea: cel care dobandise coarnele si toate cele se transformase in asa mare masura tocmai pentru ca sa fie accentuate toate stadiile de pierdere a credintei prin care a trecut.
Dar el a redevenit el cel adevarat. Deci e in regula. Rushdie nu ne spune ca trebuie sa fim atei, nu aduce injurii nimanui, iar ironiile lui trebuie privite din baza catre sus, ca sa le intelegem.
Am inteles ca urmatoarea carte de Rushdie care trebuie sa apara e "Grimus". De-abia astept.
"Anexez" in continuare niste citate din versete, care mi-au placut mie mai mult.
"Un aisberg inseamna apa care incearca sa fie pamant. Un munte - mai ales Himalaya, mai ales Everestul - e pamant care incearca sa se transforme in cer."

"E suficienta convingerea ferma ca un lucru e ceea ce e ca sa-l faca sa fie cu adevarat asa? Isaia a raspuns: Toti poetii cred ca da. Si in vremurile in care domnea imaginatia, aceasta convingere ferma a urnit muntii din loc. Dar nu multi sunt capabili sa fie ferm convinsi de ceva."